Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea īndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să īnţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.2/2005 Sectiunea Lumea militara literara
Sat īn bejenie

George David
Sat īn bejenie

Articol introdus pe 01/02/2005

Stau īn sufragerie, mă prefac că mă uit la televizor, şi-l aud. Niciodată nu pot urmări ca lumea ştirile astea de la opt seara, pentru că auzul meu pīndeşte, de fapt, zgomotele venite de afară, ca să surprindă cīt mai din timp huruitul ăla de motor obosit, horcăind pe bulevardul Străinilor către autogară. După strănu­ turile şi sufocările ce compun muzica muribundă a pistoanelor, pare atīt de vechi, săracul, de parcă ar fi acelaşi autobuz cu care, acu vreo treizeci de ani, plecam de acasă duminică seara īncoace, spre Oraş, ca să-ncep o nouă săptămīnă de şcoală la liceul din Piaţa Garibaldi. Gīndind raţional, īncerc să mă conving că n-are cum să fie tot ăla, dar ezit de fiecare dată cīnd judecata mă īndeamnă spre geam, să-l privesc, prefer să-mi imaginez că e tot cel vechi, cu portbagaj deasupra şi cu scăriţă laterală ca să poţi urca bagajele.

Ăsta-i, īi recunosc gīfīitul cum co­ boară dinspre Străini printre zgomotele celorlalte maşini de pe bulevard. Acu probabil trece pe la poarta Combi­ natului, trudit şi īncărcat ca o bătrīnică-albină, cădelniţīnd, cu fumul lui albăstrui de motorină, teii şi stīlpii cu becuri care mărginesc bulevardul. Īn curīnd o să ajungă īn dreptul benzinăriei de vizavi, o să oprească la semafor ca să facă la dreapta, spre autogară, şi atunci o să-i ascult, īn toată deplinătatea ei, modesta simfonie mecanică a supapelor.

Sunt aproape treizeci de ani de cīnd am plecat din Străini. Două treimi din viaţa mea de pīnă acum s-au scurs aici, īn Oraş. De unde, atunci, legătura asta aproape bolnăvicioasă cu locurile alea? De ce continui să fiu agăţat de Străini prin ombilicul ăsta de netăiat al autobuzului de seară? Să fie oare acel simţ al pămīntului moştenit de la străbunii care au plecat din stepă cu sat cu tot, după cum mi-a povestit de atītea ori bunicul?

Poate chiar ăsta era rostul poveştii, să mă lege şi pe mine, pentru totdeauna, de casele din pămīntul ăla lutos, aşa cum probabil legase şi cele cīteva generaţii care s-au succedat īntre sosirea din stepă şi naşterea mea. Pentru că prea multă īndīrjire şi patimă erau īn glasul bunicului cīnd īmi repeta, pentru a nu ştiu cīta oară, aproape cu aceleaşi cuvinte, peripeţiile acelui exod straniu; nu, nu īndīrjire, cred că era disperare, un fel de spaimă īmpietrită, ca şi cum ar fi trebuit să-mi transmită cine ştie ce īnvăţătură ezoterică şi se temea că n-am să fiu īn stare să preiau şi să păstrez neştirbită o asemenea moştenire. Da, sīnt sigur, disperare era ceea ce īncerca el să ascundă īn spatele perdelei de fum de Naţionale cīnd, ori de cīte ori treceam pe la Casa Veche – aşa-i zicea tata căsuţei īn care locuia bunicul, fiindcă mama, care acolo se născuse şi trăise pīnă la măritiş, nu se-ncumetase niciodată să folosească numele ăsta, pentru ea casa aia era pur şi simplu Acasă, chiar aşa, cu majusculă -, mă chema īn cămăruţa īn care īşi petrecea nopţile şi o bună parte din zile, se aşeza pe marginea patului tare, mă poftea să stau pe scaunul cu trei picioare din faţa lui şi īncepea, mereu cu aceleaşi cuvinte, ca īntr-o iniţiere ritualică:

"Ascultă, Costică-nepoate, şi ţine minte!" – iar eu īmi compuneam degrabă chipul grav al celui care urmează să primească un mesaj esenţial şi tainic, īnsă deja anticipīnd īn gīnd ceea ce avea să urmeze: "Ţine bine minte, pentru că am să-ţi vorbesc despre…"  Ţine bine minte, pentru că am să-ţi vorbesc despre străbunicii noştri, pentru ca să ştii şi tu cum am ajuns noi aici şi să poţi spune şi tu mai departe nepoţilor tăi, şi tot aşa pīnă ni s-o stinge neamul. Care nepoţi, mă-ntreb eu acu, dacă, din şapteşopt pīnă-acum, Iulia n-a născut nici un copil?  Să ştii că noi nu suntem de-aici, dar, dacă aici ne-am găsit loc, avem să ţinem la el ca la lumina ochilor şi avem să rămīnem aici pīnă s-o putea să ne-ntoarcem la locul nostru din bătrīni. Sau pīnă ne-o alunga vreo primejdie, Doamne-fereşte.

Locul nostru nu-i ăsta, Costică-nepoate, locul nostru e la Răsărit, cale de vreo două săptămīni de mers pe jos de aici. Acolo s-au născut şi s-au īngropat ai noştri pīnă la una mie opt sute şi cinsprezece, cīnd n-au mai putut răbda stăpīnirea cea nouă ce se rīnduise de vreo cīţiva ani şi au fost nevoiţi să plece către īncoace. Şi era Satul nostru de Dincolo un sat măricel, cu căsuţe scunde, frumos văruite, atīt de albe că băteau īn albăstriu şi semănau cu nişte boabe de piatră scumpă īnşirate pe şiragul uliţelor prăfoase. Prăfoase pentru că Satul era aşezat īn stepă, Costică-nepoate, unde pămīntul se-ntinde drept ca-n palmă cīt vezi cu ochii, pīnă unde se-mpreună cerul cu pămīntul. Şi toată netezimea asta nu era tulburată de nimic altceva decīt de lujerii īnalţi ai lumīnărelelor. Ba, uneori, īn locuri cu iarbă mai mică, mai puteai vedea cīte-un căţelul-pămīntului şi-atunci īn mintea mea răsărea, acelaşi de fiecare dată, un popīndău fricos, stīnd aproape de vizuina lui şi iscodind cu privirea-n toate părţile, stīnd drept şi el tot ca tulpinile de lumīnărele. Sau cīte-o dropie care, cu pieptul, despica valurile de ierburi arse de soare, ca o corabie cu picioare de pasăre. Iar aerul stepei tremura-n soare, Costică-nepoate, aşa să ţii minte, şi era plin de mireasma amară a pelinului amestecată cu cea sărată venită dinspre amiază, unde, departe, se ghicea marea şi eu īl vedeam pe bunicul īn mijlocul acelei stepe, atunci, īnainte de 1815, deşi mai tīrziu aveam să aflu că se născuse la mai bine de şaptezeci de ani după acel exod, īl vedeam aşadar īn stepă, īmbrăcat īn haine albe ţărăneşti aşa cum avea şi răsculatul din tabloul lui Băncilă, pe care īl văzusem īntr-o carte de istorie a unora mai mari, şi bunicul, la fel de bătrīn ca acu, dar mai puternic, mai falnic, "sorbea cu nesaţ" – cum īmi citise mama dintr-o poezie – aerul ăla mirosind a amar şi a sărat īn acelaşi timp. Şi īncercam să-mi imaginez cum e mirosul sărat de mare, fiindcă nu văzusem īncă marea, şi era un cer īnalt şi curat, brăzdat doar din cīnd īn cīnd de păsări īn zbor. Şi era atīta pace şi linişte, şi toate erau aşezate cu atīta rīnduială, iar susurul ierburilor unduite de vīnt semăna īntr-atīta cu al unui pīrīiaş, īncīt nici nu te mai sinchiseai de lipsa apei şi de vremea secetoasă, singurele umbre care tulburau tihna stepei.

Acolo era Satul nostru, Costică-nepoate, se odihnea alb īn soare, precum ţi-am spus, răsărind pe neaşteptate din ierburile foşnitoare, printre tulpinile de lumīnărele. Şi nici o stăpīnire nu avusese niciodată nimic cu noi, pierduţi cum eram īn stepă, noi aveam legea noastră, datoriile şi obiceiurile noastre, pe care le păzeam mult mai bine decīt ar fi putut-o face vreo stăpīnire.

Numai că noua rīnduială rostuită la una mie opt sute şi doisprezece n-a mai fost asemeni acelora dinainte. De data asta s-au pus pe noi cu birurile şi cu munca forţată, tot ameninţīndu-ne īn limba lor repezită care semăna cu o-njurătură, şi ne-au măsurat şi īmpărţit ei pămīnturile iar aici īmi răsăreau īn īnchipuire cei doi care veniseră pe la noi pe-acasă cu vreo două primăveri mai īnainte de povestea bunicului, un om din sat şi un altul, necunoscut, cu şapcă de piele, cei doi care īi ceruseră tatei să se-nscrie cu pămīntul īn gospodăria agricolă colectivă. Atunci am auzit eu prima oară cuvīntul "suprafaţă", pe care-l rostea cīnd unul, cīnd altul, parcă aruncīndu-i-l tatei īn obrazul dintr-o dată tras şi zbătīndu-se nervos pe care, pīnă atunci, noi le stăpīnisem īn bună devălmăşie.

Şi asuprirea s-a tot īnăsprit de la un an la altul, pīnă cīnd oamenii n-au mai putut răbda să tot fie călcaţi pe grumaz īn felul ăsta. După nici trei ani, bătrīnii Satului s-au adunat – lucru care se-ntīmpla o dată la mai bine de-o viaţă de om, cīnd se făptuia vreun omor sau altă asemenea grozăvie – şi au hotărīt că Satul nu mai putea rămīne acolo, trebuia să plecăm īn bejenie.

Cīnd austrul a-nceput să mănīnce zăpada iernii, ne-am apucat de treabă. Au fost tăiaţi porcii, au fost tăiate caprele şi oile – numai găinile au fost cruţate, dar şi ele au fost īnchise īn colivii mari de nuiele – iar femeile au īnceput pregătirea bucatelor ca pentru iarnă, afumīnd şi sărīnd carne, făcīnd cīrnaţi, apoi īnecīnd totul īn putineie cu untură. Iar īn acest timp, noi, bărbaţii, cam din acest punct bunicul intra de-a binelea, el īnsuşi, īn poveste, deşi īntre acele īntīmplări şi venirea lui pe lume se scursese mai bine de-o generaţie am tăiat toţi copacii din Sat, care, oricum, nu erau prea mulţi, iar din ei am făcut un fel de sănii mari de lemn, cīte una pentru fiecare gospodărie, sănii la care mai tīrziu aveau să fie puse roţi, tot de lemn, făcute din trunchiurile cele mai groase. Apoi am săpat pe sub temeliile caselor, le-am săltat cu pīrghii şi proptele şi am băgat săniile astea sub temelii. Am strīns la un loc carele şi căruţele Satului, caii, boii, vacile şi catīrii, şi le-am īmpărţit pe toate după nevoile fiecărei gospodării.

Şi, cīnd toate astea au fost gata, ne-am dus cu toţii la cimitirul de līngă Sat. Am săpat primprejurul mormintelor şi pe sub ele, după care le-am īmbrăcat īn coşuri de nuiele īmpletite īn jurul lor. Şi, tot aşa, cu pīrghii şi cu cricuri, am urcat mormintele-n care şi căruţe, cu cruci şi cu oseminte cu tot, ca pe nişte flori de fereastră la care li s-a spart ghiveciul şi au rămas numai cu pămīntul din preajma rădăcinii.

După morminte, aveam să-mi dau astfel seama, mai tīrziu, că īn cimitirul din Străini erau īntr-adevăr unele cruci sub care se odihneau morţi dinainte de 1815, care, īn mod logic, n-ar fi trebuit să se afle acolo au fost īncărcate īn care celelalte lucruri de prin gospodării, īncepīnd cu proviziile de drum rīnduite īn lăzi de zestre, cu hainele şi ţesăturile de prin case, cu icoanele, cu maşinile de tors din lemn şi terminīnd cu coliviile cu găini şi cu coteţele cīinilor. Cele ce nu s-au putut īncărca au fost īngrămădite īn găurile rămase după dezgroparea mormintelor şi li s-a dat foc. Două zile au ars focurile īn fostul cimitir, īnălţīnd īn aerul nemişcat al primăverii tot atītea coloane de fum cīte morminte fuseseră īnainte.

Apoi, īn seara care a urmat, am meşterit hamuri din funie de cīnepă şi le-am legat la săniile de sub case. A urmat o noapte īn care n-a dormit nimeni, īn care ne-am īmbătat toţi, pentru ultima oară, cu mirosul locului aceluia din stepă. Dar era o tăcere peste Satul gata de drum, de-ai fi zis că-i o noapte ca oricare alta.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, am plecat la drum, Costică-nepoate. Am īnhămat caii şi boii şi vacile şi catīrii la care şi la căruţe, la săniile de sub case. Vreo zece bărbaţi au trecut īnaintea noastră, cu coasele, urmīnd să tot cosească īnspre apus, deschizīnd astfel pīrtie Satului printre ierburi. Iar ceilalţi au trecut pe līngă animalele de povară, aşteptīnd semnul Īntemeietorului.

Cīnd totul a fost gata, Īntemeietorul – strămoşul nostru, Costică-nepoate! – a făcut semn carelor cu morminte să intre pe pīrtia de iarbă. Apoi s-a mişcat prima casă, şi-a doua, şi īncă altele, apoi unele care cu provizii, după care au urmat alte cīteva case, bisericuţa Satului, iar case, iar care cu provizii… Şi s-a īntins convoiul la drum, aproape dintr-o parte a orizontului pīnă-n cealaltă, urmīnd pīrtia cosaşilor, şi nimeni nu s-a uitat īn urmă, la gropile negre-cafenii care arătau, ca un vărsat de vīnt pe obrazul stepei, locul unde fusese Satul.

Două luni īncheiate a durat drumul. Pentru că multe s-au īntīmplat de-a lungul lui, au fost naşteri urmate de cumetrii, au fost morţi, cu morţii īngropaţi direct īn căruţe, a fost şi-o nuntă care a ţinut două zile – cīt drumul dintre două vaduri de apă - cum o fi fost nunta aia din mers, īn frunte cu un convoi de căruţe pline cu morminte?  a fost şi-un foc care a mistuit o casă cu atelaj cu tot, au fost furtuni şi ploi, au fost ciorovăieli cu stăpīnirea de prin unele aşezări, pentru ca să ne lase să trecem. Dar cel mai greu a fost la trecerea vadurilor, cīnd roţile caselor se-mpotmoleau īn prundişul sau īn nămolul de pe fundul apei. Pīnă la urmă, am trecut casele pe plute de butoaie, trăgīndu-le la edec de pe celălalt mal.

Cīnd am ajuns noi aici, unde ne-am aşezat cu Satul, mai tīrziu, aveam să-mi dau seama că bunicul, care a apucat să trăiască īncă doi ani după ce Străiniul a fost declarat oraş, nu i-a zis niciodată "oraş", pentru el rămăsese tot Satul. De fapt, nici măcar numele de "Străini" nu-l folosea prea des, ci numai cīnd era neapărată nevoie era īnceputul lui Cuptor, oamenii locului se pregăteau pentru strīnsul grīului şi pentru pīinea cea nouă, iar noi īncă mai mīncam carne sărată sau scoasă din putineiele cu untură. Am ajuns īn locul ăsta pentru un popas pe malul Vīltorii, cu gīnd să trecem vadul şi să mergem mai departe. Şi chiar aşa am făcut, au trecut prin vad carele cu morminte, au trecut cīteva case legănīndu-se pe pluta de butoaie. Biserica īncă era nemişcată-n drum, sub poalele Dealului Ouşorul, unde rămăsese pe timpul popasului făcut de voie-de nevoie, că prea eram osteniţi. Curgea drumul pe sub ea ca o apă prăfoasă prelingīndu-se pe sub altar, binecuvīntīnd cu răcoarea tinei picioarele vlăguite de cale lungă ale sfinţilor de pe catapeteasmă şi apoi izvorīnd din nou la lumină din intrarea īn pronaos. Cīnd a fost s-o mişcăm, nu ştiu cum s-au opintit caii care o trăgeau, că au scos sania de sub biserică; sania aia care stătuse acolo două luni, şi care trecuse atītea vaduri, īncīt īncepuse să zămislească mlădiţe noi de cītă apă īi īmbibase lemnul!

Am īncercat noi īn fel şi chip să băgăm sania la loc sub casa Domnului, dar n-a fost cu putinţă. Biserica nu s-a mai mişcat īnspre asfinţit nici cu o palmă. Dacă am văzut că nu merge, ne-am zis s-o scoatem măcar din drum, să lăsăm cale liberă pentru restul Satului, rămīnīnd să vedem la urmă ce facem cu biserica. Ei, şi a trebuit s-o scoatem din drum cu pīrghii şi cu proptele. Am īnceput cu băgare de seamă, să nu-i facem stricăciune, dar, de data asta, biserica părea ca de hīrtie, īntr-atīta de uşor a fost s-o mutăm pīnă sub Ouşor. Şi-atunci Īntemeietorul a spus că ăsta-i semn că am ajuns unde trebuia să ajungem, şi că acolo urmează să rămīnă Satul pīnă avea să se poată să trecem īnapoi, Dincolo.

La īnceputul lui Răpciune, nu ştiu de ce, bunicul folosea īntotdeauna denumirile astea vechi ale lunilor, deşi era destul de citit; de fapt, pensionar fiind de-atīta vreme, citise aproape toate cărţile din biblioteca oraşului – a Satului, mă rog! Satul era aşezat din nou pe temelii, cu mormintele răsădite īnapoi īn pămīnt īn apropierea bisericii, cu carele şi căruţele descărcate, deja cu pomişori noi, sădiţi prin jurul caselor din mlădiţele răsărite pe sănii īn timpul bejeniei. Şi, uite, stăm aici de o sută cinzeci de ani şi iubim pămīntul ăsta străin care ne-a primit, şi īncă n-am prins prilejul să ne mutăm īnapoi, la locul nostru Dumnezeu ştie unde-o fi locul ăsta īn stepă, acolo, la peste trei sute de kilometri de aici. Cred că nimeni nu mai ştie precis, mai ales că vīnturile şi ploile şi zăpezile or fi vindecat demult vărsatul ăla de vīnt săpat atunci pe obrazul stepei. Rămīne pentru tine, Costică-nepoate, şi pentru cei de seama ta să aşteptaţi prilejul şi să duceţi Satul īnapoi, unde-i e locul! Iar la plecare, să faceţi bine şi să sărutaţi cu toţii pămīntul ăsta de-aici, care ne rabdă de atīta vreme!"

Da, exact acu s-a oprit la semaforul din colţul blocului. Din nou simt tentaţia să mă reped la fereastră, să-l privesc, să mă īncredinţez īn sfīrşit dacă e sau nu acelaşi autobuz trudit din vremea adolescenţei, cu portbagajul căţărat pe caroserie la fel de firesc ca o curte pe acoperişul casei. Dar dacă, īntr-adevăr, nu mai e el? Dacă, īn locul lui, o să văd un alt autobuz, plin-ochi cu morminte, ca nişte flori scoase cu pămīnt cu tot din ghivece?

 

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR