Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.2/2005 Sectiunea Lumea militara literara
Noapte veneţiană

Grigore Buciu
Noapte veneţiană
(c) Wikipedia
Articol introdus pe 01/02/2005

Am văzut Veneţia primăvara. O lumină sidefie se cernea printre palatele de pe Canale Grande şi se afunda în apa lagunei, dându-i o consistenţă de jad lichid, uşor încreţit de mişcarea valurilor. Era miezul zilei, şi soarele lumina oraşul trăgând cu ochiul printre Campanila San Marco şi Bazilica San Giorgio Maggiore. Umbra mea cădea în faţă şi îmi ţineam răsuflarea, şocat de atâta armonie, copleşit de frumuseţea arhitecturii şi fascinat de patina timpului ce accentua plasticitatea intrinsecă a faţadelor şi cupolelor.

Am văzut Veneţia toamna, întâm­ plător era în asfinţit, o toamnă văratică a cerului din sud. Soarele se înroşea pe măsură ce cobora spre orizont. A căzut în mare colorând într-un roşiatic stins cerul pe care se proiectau siluetele Bazilicii San Geogio Maggiore şi Santa Maria dela Salute

Campanila înaltă de pe insulă, săgeată încercând să se desprindă spre înalt, este replica mai mică a celei de la San Marco. Cupole fastuoase decupau cerul din spate, în profile de pictură modernă. O lucrare cu subtilităţi de înţelegere ce nu pot fi surprinse la prima citire.

În Piaţa San Marco, vânzătorii ambulanţi îşi strânseseră tarabele. Se pregăteau pentru viaţa de noapte. Sau poate se duceau la culcare toropiţi de oboseală şi de soarele de peste zi.

Palatul Dogilor şi Basilica San Marco stăteau înfrigurate sprijinindu-se reci­ proc. În aerul înserării păreau două doamne din altă  lume care-şi afişau trecuta splendoare, cu un gest de detaşare şi izolare faţă de curioşi. Veneţia pe înserat este aşa de deosebită de oraşul diurn plin de culoare, căldură şi mişcare!

Sfinţii de mozaic de pe frontoanele rotunde  ale bazilicii îşi spuneau povestea în şoaptă, într-o estompare misterioasă de lumină. Auriul fondurilor abia reuşea să sclipească timid în ruginiuri prăfuite.

M-am apropiat de portalul central al Bazilicii San Marco şi am deschis palmele, privind în sus spre imaginea lui Isus Hristos între Fecioara Maria şi Sfântul Ioan Botezătorul, chemând lumea la Judecata de apoi. Izolat de zgomotele şi aşa estompate ale pieţei, doream să mă încarc de energia locului. Mă simţeam eliberat, chiar dacă tropotul ideal al cailor de bronz modelaţi de anticul Lisip, trecea peste mine şi peste întreaga judecată din urmă a oamenilor. Pe deasupra plutea leul de aur al Sfântului Marcu, fâlfâind din aripile lui cam prea mici pentru un corp atât de robust, şi protejând Cartea sfântă. Cred că şi mai deasupra, cineva încerca să aprindă stelele pe un cer de un albastru indefinit.

Apoi, am început să valsăm, numai noi doi în piaţa cea mare. Muzica ne învăluia revărsată de pe estrada unei cafenele de la Procuraţia Veche. Abia atunci am observat careul de mese galbene din faţa coloanelor, scăldat în lumina neoanelor. Lume puţină. E prea devreme. Doar câţiva clienţi îşi sorbeau gânditori licorile din pahare. Noi ne roteam lent printre puţinii trecători şi gură cască. Un grup de japonezi, şocaţi probabil de dansul nostru atât de singular şi pitoresc, ne fotografiază. O tulim ţinându-ne de mână pe lângă Turnul orologiului. De undeva, din înalt, se revarsă dangătul bronzului. Maurii cocliţi bat cu ciocanele lor o oră exactă. Cui îi pasă de oră? Intrăm în penumbra străduţelor. Picioarele caselor sunt luminate de vitrinele sofisticate. Privind în sus, ghiceşti ferestre înguste şi camere ce rămân întunecoase în miez de zi. Mai sus se zăreşte o felie subţire de cer noptatic. Un fluid semiîntunecat acoperă cu mantia lui acoperişurile oraşului, agăţându-se în pâlniile ciudate ale coşurilor veneţiene.

În magazine lume puţină. Pe stradelă lume grăbită. Probabil veneţienii se retrag spre casă iar turiştii spre locuri micuţe şi ascunse. Ne grăbim. O multitudine de obiecte frumoase expuse după sticlă ne tentează. Ne oprim, le admirăm, le comentăm, ne înfiorăm când citim preţurile. Ne trezim într-o piaţetă. O faţadă monumentală, albă şi renascentistă ne stopează avântul. E biserica San Zaccaria. O, Doamne, ne-am îndepărtat prea mult! Privesc câteva clipe, meditativ faţada elegantă, apoi ne întoarcem. Trecem un canal şi ne pierdem într-un labirint de străduţe mici cât un trotuar. Mici localuri, câte o intrare de hotel. Strâmtoarea locului nu-ţi sugerează că dincolo de vitrine ar putea exista o astfel de destinaţie. Suntem pe undeva prin spatele Bazilicii San Marco. Simt o siguranţă specială ştiind că ne învârtim în jurul unui reper special.

Vânzători eleganţi şi stilaţi ne primesc cu indiferenţă, uneori cu suspiciune. Vase de murano, bijuterii de murano, veioze şi lampadare de un fast ameţitor. Policromia sticlei combinată cu fantezie captează lumina, o dizolvă în interiorul misterios şi o irizează spre noi. N-am văzut niciodată atâta splendoare cuprinsă într-un obiect. Sticlă, culoare şi lumină. Tonuri de verde, de la cel greu cu vâscozităţi mistice de otravă stătută până la olivuri pale, gălbui care se potrivesc atât de bine cu nuanţa lagunei pe care o păstrez în amintire. Figuri veneţiene, măşti veneţiene. Acum fixate în galantare. Îmi închipui ce poate fi când se desprind de acolo şi sunt purtate în nebunia festivalului anual.

O luăm la stânga pe lângă faţada secundară a Palatului Dogilor. De pe podul în trepte aruncat peste canal, arunc o ultimă privire spre acea stranie Punte a suspinelor. Nu ştiu de ce îmi vine în minte numele Pandorei şi ima­ ginea frumoasei ei cutii în care erau închise toate relele lumii. Podul suspi­ nelor nu este mitologie, nu este o poveste explicativă a multelor neînţe­ lesuri ale lumii acesteia, ci relicva unei realităţi dure. Arcuit într-o formulă aproape barocă, puntea de marmură albă leagă Palatul Dogilor de Închisoare, peste rioul din spatele Palatului. Când o priveşti din afară nu poţi să nu-i admiri lucrătura fină şi filigramul gemuleţelor mici, prin golurile cărora ieşeau suspinele condam­ naţilor şi se risipeau înspre largul mării. Acest contrast, această combinaţie între splendoare şi suferinţă, te înebuneşte.

Veneţia văzută noaptea de pe Canale Grande are un farmec greu de redat. Alternanţa dintre iluminare şi zonele întunecate creează o atmosferă crepus­ culară ce lasă mult loc fanteziei, adău­ gând farmec de nuanţă personală frumu­ seţii oraşului. Palatele lipite unul de altul cresc din apa întunecată, luminate slab sau indirect. Culorile pastelate ale faţadelor  care se etalează în toată frumuseţea lor sub razele soarelui, acum abia se pot ghici prin clarobscurul special ce se naşte din mişcarea apei. Crestele valurilor mici provocate de vaporaşe prind lumina în dungi undui­ toare de un gri argintiu ce accentuează şi mai mult adâncimea întunecată.

Formele răsar masive într-o conti­ nui­ tate arhitectonică spartă din când în când de încăperile luminate. Stucaturile, elementele sculpturale ies din masa faţadelor, arabescuri, frunzişuri bogate şi capete de lei, traforaje ingenioase într-un gotic veneţian de neimitat fără alterarea sursei originale, ritmul de neconfundat în arcul graţios al Ponte Rialto, sau ale palatelor Fundocado Turchi sau Fundoco Tadeschi – rămăşiţe bizantine, vechi de o mie de ani, încastrate în adausurile mai noi, toate defilează pe lângă noi. O prezenţă de forme frumoase ale căror reliefuri sunt aplatizate de semi­ obscu­ ritate sau, în unele cazuri, în funcţie de cum cade lumina, accentuate, lăsându-te să-ţi imaginezi un rumbos care nu există. Dacă nu le-aş fi văzut ziua şi nu le-aş fi memorat prin lecturi şi studiul albu­ melor, cu greu aş fi putut identifica palatele reper de pe Canale Grande.

În staţiile de pe cheiurile înguste, capete de străduţe dau în marele canal pentru a strânge călătorii, lume grăbită, grupuri, oameni singuratici, familii, bărbaţi cu copii în cărucioare.

Ne concentrăm pe peisajul citadin ce flanchează bulevardul de apă,  spionând interioarele. Proprietarii locuiesc la ultimele etaje dar, dintr-un obicei ce întreţine orgoliu identităţii şi al poziţiei sociale, lasă superbele candelabre de sticlă de murano aprinse în salonul mare de la primul etaj. Parterul, de obicei umed, e mai mult un fel de curte prin care se pătrunde în palat, după ce ai coborât din ambarcaţiune pe pontonul din faţa pontonului ce dă simetrie faţadei.

Prin geamurile largi, uneori multi­ plicate, ce dau spre canal putem trage cu ochiul în interior. Tavane de lemn, întunecate la culoare de trecerea vremii, de la un grena întunecat, uşor auriu parcă, până la negrul perfect, intră în contrast cu pereţii în calcio vechio, uşor pastelaţi, punându-se reciproc în valoare. Canalul pare o topitură de materie răcită care clipoceşte potolit, spălând pontoa­ nele şi temeliile palatelor. Când ieşim în Portarul San Marco, o lună rotundă, imensă îşi aruncă culoarea aurie peste oraşul ce se scufundă în viaţa de noapte.

 

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR