Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.3/2005 Sectiunea Lumea militara in dialog
Dinamica armatei: o transformare continuă

General Eugen Bădălan
Dinamica armatei: o transformare continuă

Articol introdus pe 01/08/2005

- A trecut mai mult de un an de la aderarea României la Coaliţia Nord-Atlantică, moment care, pentru armata noastră, a însemnat încununarea unui amplu proces de reformă şi restruc­turare început imediat după 1990 şi îndeplinit cu o tenacitate unanim apreciată. La o privire superficială, s-ar putea crede că urmează o perioadă de relaxare, de consolidare a câştigurilor dobândite până acum. Domnule gene­ral, cum aţi defini starea Armatei României astăzi şi obiectivele ei în perspectivă imediată?

- Întrebarea este foarte amplă, aşa că încerc să rezum. Cred că nu putem vorbi acum de o stare a armatei, trebuie mai degrabă să vorbim de o dinamică a armatei, pentru că procesul pe care l-a parcurs şi îl va mai parcurge încă armata noastră este de continuă trans­formare.

Această dinamică s-a derulat în câteva etape succesive. O primă etapă am strbătut-o singuri, după o concepţie absolut proprie, pornind de la nişte semnale şi realităţi percepute de Statul Major General la acel moment, de la unele surse de risc, de insecuritate care au determinat o evoluţie în creştere a armatei. Aşa au apărut comanda­men­tele de corp de armată, s-au multiplicat comandamentele de armată, s-a realizat un dispozitiv strategic de apărare omnidirecţional, cu dispunerea din timp de pace în dispozitivul respectiv.

Aşadar, a fost o creştere care, ulterior, în etapa a doua, pe care am denumit-o restructurarea armatei, ne-a încurcat un pic pentru că a trebuit să începem să gândim pe o relaţie a capabilităţilor de susţinere a forţelor. Ne-am trezit că forţele erau dis­pro­porţionate faţă de resurse şi din acest motiv a început regândirea organismului militar. După semnarea tratatului de parteneriat şi după semnarea tratatului cu Statele Unite de parteneriat stra­tegic, am început acest proces de regândire şi, împreună cu consilierii de la NATO, din Statele Unite, ulterior cu consilieri din Germania, Franţa, Italia - toţi cei la care am apelat la momentul respectiv au răspuns cu promptitudine -, am traversat această perioadă de restruc­turare care a dus armata de la aproape 400 000 oameni, câţi erau în perioada de la care am început restructurarea, în faze inter­mediare, la 240 000, 140 000, 120 000 şi, în final, la proiectul care operează şi în momentul acesta, de 90 000 de oameni, 75 000 de militari şi 15 000 de civili. Asta a determinat în acea etapă, cu unele continuări şi astăzi, o restructurare atât a forţelor, cât şi a comandamentelor, a sistemului de comandă: au dispărut comandamentele de armată, din nouă comandamente de corp de armată câte erau şapte au dispărut ori s-au trans­format, astăzi mai avem două etc. S-a ajuns astfel la ceea ce se numeşte proiectul armata 2007, aflat în derulare.

În momentul acesta de evoluţie continuă, se lucrează la nivelul Statului Major General la o strategie de trans­formare a Armatei României care să vizeze obiective pentru 2015 şi se for­mulează o viziune pentru 2025. De fapt, intrăm în acel proces menit să răspundă nevoilor derulării în norma­litate a pro­cesului de integrare. Acesta va dura, din momentul aderări, 10 ani şi mai mult, utilizez acum sintagma folosită la NATO „10 ani şi mai mult", deci putem să facem afirmaţia că integrarea definitivă a Armatei României în structu­rile NATO se va produce în 2014-2015. Este şi moti­vul pentru care lucrăm acum această strategie a transformării până în 2015, cu obiective bine stabilite, clar determinate, cu o separaţie exactă între forţele destinate NATO şi forţele de generare şi de regenerare care să sprijine participarea la apărarea României sau la apărarea colectivă a alianţei. Este un proces foarte dinamic, un proces pe care îl trăiesc astăzi toate armatele lumii, nu numai armatele ţărilor membre NATO. Acest proces de transformare este mai accentuat cumva în rândul ţărilor membre NATO pentru că organizaţia însăşi traversează un proces de transformare. Tocmai de aceea, la nivelul NATO s-a creat un Comandament al transformării, lucru pe care şi noi îl facem acum; în noua viziune, vom avea la Statul Major General o structură care se va ocupa numai de acest proces al transformării Armatei României. Ne-am gândit să-i spunem Centrul de trans­formare. Procesul transformării, în opinia mea, de acum încolo va fi pentru o perioadă foarte lungă de timp un proces continuu, pentru că ceea ce se întâmplă astăzi în lume determină schimbarea culturii militare.

Este o schimbare profundă. De fapt intrăm, construim o nouă cultură militară, care va păstra, cred, puţine elemente din cultura militară practică, tradiţională, pentru că feno­menul război capătă astăzi cu totul şi cu totul alte dimen­siuni şi alte caracteristici, în care cultura militară de tip clause­witzian nu îşi mai găseşte locul. Noile afaceri militare, aşa cum le numesc americanii, se vor desfăşura altfel, de aceea rămân la această convingere că procesul de transformare a armatei române în con­textul general al transformării va fi pen­tru viitorul previ­zibil un proces perma­nent. Nu putem spune că vom termina transformarea în 2010 sau în 2015, sau 2025. Pentru viitorul previzibil procesul de transformare va fi un proces con­tinuu şi permanent.

- Istoria războaielor de coaliţie purtate de armata română în secolul XX ne arată că, în toate cazurile, fără excepţie, deficitele de dotare, in­strucţie etc. au fost compensate prin număr, ceea ce a condus la pierderi foarte mari. Situaţia de acum se diferenţiază radical de cea din secolul trecut: armata de masă nu mai există, „războaiele clasice" sunt pe cale de dispariţie, prognozele şi scenariile anticipează o cu totul altă tipologie a conflictelor armate şi, drept urmare, un „soldat al viitorului" mai aproape de SF decât de imaginea tradiţională păstrată de comunitate. Este armata noastră pregătită pentru această provocare a viitorului şi, mai ales, putem anticipa cum va arăta armata noastră la finele dece­niului următor, cât din decalajele actuale faţă de armatele unora dintre partenerii de coaliţie vor fi depăşite?

- Războiul nu-l găseşte pregătit decât pe agresor. Cel agresat va fi întot­deauna surprins şi nepregătit. Poate că uitându-ne în istoria militară a românilor putem trage această conclu­zie, că în­totdeauna am fost surprinşi şi n-am fost pregătiţi pentru război. Cred că acesta este şi mit. De ce spun că este un mit? Pentru că tot noi operăm şi cu un alt tip de judecată: că n-am pierdut nici un război, că întotdeauna am fost în tabăra victorioasă. Cred că operăm cu o contradicţie în termeni: când intri nepregătit într-o confruntare, dar o câştigi, este o contradicţie în termeni. Poate că nu am fost pregătiţi întot­deauna conform pragului nostru de aşteptări sau poate că în firea noastră există acel sâmbure al cârcotaşului care, de fiecare dată când se raportează la un lucru pe care l-a făcut, spune că l-a făcut prost.

Totuşi, afirmaţia că am intrat în războaie oarecum nepregătiţi are şi adevărurile ei. Dar aceste adevăruri se referă la două lucruri total diferite: la oameni şi la echipamentul militar. Ar­mata română a avut întotdeauna oameni pregătiţi să facă faţă oricărei stări; putem discuta în legătură cu echipa­mentele. Aici trebuie să ne punem o întrebare. De ce întotdeauna armata română a fost oarecum decalată nefa­vo­rabil în legătură cu echipamentul? Răs­punsul este simplu. Pentru că ar­mata română, din punct de vedere tehnic şi tehnologic, întotdeauna a avut, a trăit această nefericire să fie în urma altora dintre subiecţii războiului. Este valabil şi astăzi: din punct de vedere tehnic şi tehnologic, România nu poate avea pretenţia semnului de egalitate cu marile puteri tehnice şi tehnologice ale momentului. Discutăm foarte des de câteva concepte: interoperabilitate, compatibilitate, dar foarte rar se spune care este esenţa: interschimbabilitatea echipamentelor. Ca să ajungem să fim unul din aliaţi care probează în teatrele de operaţii interschimbabilitatea echi­pa­mentelor înseamnă că nivelul nostru de dotare, nivelul tehnic şi tehnologic trebuie să fie egal cu al aliaţilor, lucru pe care astăzi, cel puţin sub aspectul constrângerilor financiare, al limitărilor financiare, nu-l putem prevedea într-un termen foarte scurt.

Vă spuneam mai înainte că lucrăm acum la acea viziune 2025. Vedeţi, vine 2025 care are în vedere tocmai acest lucru: diminuarea decalajelor, nu înlăturarea, ci diminuarea decalajelor la echipament şi nu numai la echipament.

În urmă cu aproape patru ani am avut o discuţie cu generalul Eric Shinseki, care era şeful Statului Major al Forţelor Terestre Americane la acea vreme, şi i-am explicat un fenomen pentru că noi, în acel moment,  încercam să ne dezvoltăm după modelul american. I-am zis atunci generalului ameri­can: vreţi ca peste 15 ani decalajul dintre noi să fie cel de astăzi? Sau vreţi ca peste 15 ani să fim nişte parteneri capabili să facem acelaşi lucru, după aceleaşi proceduri, după aceleaşi doctrine, după aceleaşi reguli? Dacă vreţi acest lucru înseamnă că procesul de transformare trebuie să-l petrecem împreună, spre obiective comune, pe care să le atingem în acelaşi timp, împreună. Pentru că dacă eu mă dezvolt acum după modelul tău actual şi tu eşti în transformare, peste 10 ani, când termin eu transformarea, eu voi fi cum eşti tu azi, iar tu vei fi altceva.

- Achile şi broasca…

- Şi atunci noi încercăm să facem această transformare a Armatei României pe obiective comune, pe modele comune, pe strategii de transformare comune. În felul acesta vom elimina cu certitudine diferenţele conceptuale, diferenţele doctrinare, diferenţele procedurale, diferenţele privind capabilităţile umane, dar nu cred că în 15 ani vom elimina diferenţele privind echipamentul. Le vom diminua, dar nu le vom elimina.

Mai apare aici şi o altă chestiune, pentru că tot am rămas dator la o primă formulare a războiului de masă. Sub aspectul manifestării militare, fără a se recu­noaşte decât foarte târziu, lumea militară s-a manifestat întotdeauna asi­metric, dar aici cred că sunt două forme distincte diferite ale asimetriei. O aşa-zisă asimetrie pozitivă: cel care a reuşit prin număr, prin strategie, prin conceptul de manevră sau prin echipa­ment să-şi surclaseze adver­sarul, să devină asimetric pozitiv faţă de ad­versarul lui... Dar niciodată acelei forme de război nu i-am spus că este asimetrică. În acelaşi timp, toţi cei care n-au găsit formule de a-şi asigura superioritatea, de a deţine primatul tehnologic, de a deţine primatul doctri­nar şi alte forme ale întâietăţii care creează această asimetrie pozi­tivă, au căutat şi de cele mai multe ori au găsit modalitatea de contracarare. Una din modalităţile de contracarare era şi  „războiul întregului popor", intrat în literatura de specialitate sub denumirea de război de gherilă care, în momentul în care începe să ridice foarte multe probleme devine acea asimetrie nega­tivă care nu este convenabilă celui care are primatul tehnologic.

Războiul de masă, ca fenomen militar, a apărut o dată cu era industrială. În epoca post-industrială, post-modernă, el nu mai are relevanţă. Se pot obţine victorii prin forme subtile, cu mult mai repede, mai uşor şi mai bine decât prin forme energetice de mani­festare a războiului. Dacă spuneam mai înainte că noua cultură militară aproape impune renunţarea la Clausewitz, ne întoarcem cumva la Sun Tzî. Avem de-a face cu o altă formă de manifestare a unui război total. Din alt punct de ve­dere, se manifestă sub formă de: război economic, război financiar, război teh­nologic, război psihologic, război ima­gologic, sub toate formele şi doar aşa, ca o ultimă instanţă, şi câteodată total nesemnificativă în întreaga gestiune a războiului, sub forma confrun­tării mili­tare. Acum chiar că avem de-a face cu o modificare profundă, în sensul că, după modelul clasic, armatele lumii făceau războiul, câştigau sau pierdeau, la sfârşit veneau diplomaţii şi încheiau pacea, unde fiecare ţară, la masa verde, câştiga sau pierdea, aproape că nu conta ce se  întâmplase în război, mai ales în ultima vreme. Dacă în perioada cu adevărat romantică a feudalismului până către feudalismul târziu, victoria se tranşa pe câmpul de luptă, unde se desemnau câştigătorul şi învinsul, ulte­rior nu prea a mai fost aşa: într-un fel se tranşa bătălia şi altfel se încheia pacea.

- Cazul participării României la cel de-al doilea război mondial ilustrează perfect afirmaţia dumneavoastră.

- Astăzi asistăm la un fenomen curios: războaiele sunt declanşate din foarte multe puncte, de foarte multă lume. Declanşează războaie grupările etnice, grupările religioase, grupările crimei organizate. Vedem că armatele sunt chemate să facă pace, s-o impună,  s-o menţină, să desfăşoare acţiuni uma­ni­tare.

De fapt, în afara războiului împotriva terorismului, care este în derulare, toate celelalte acţiuni militare, în toată lumea, sunt acţiuni umanitare, de menţi­nere a păcii. Deci, armata îşi schimbă rolul Soldatul, în loc să fie pregătit doar pentru acţiuni de luptă, trebuie să aibă astăzi calităţi de peace-keeper, să ne­go­cieze între părţi, să le dea de mân­care… chiar să aducă copii din Irak ca să facă expoziţii de pictură la Bucureşti. Cu asta se ocupă armatele astăzi...

- Dle general, ne simţim datori să vă  spunem câteva lucruri legate de Societatea Scriitorilor Militari, de revistă…

- Îmi pare rău că vă întrerup… Ieri am avut o întâlnire, tot aşa, cu un colectiv editorial, care nu prea este de acord cu existenţa în peisajul publicis­ticii militare a revistei „Lumea militară", dar ăsta este e doar punctul lor de vedere. Printre altele, una dintre între­bările capcană pe care mi le-au adresat a fost: ce este această asociaţie a scriitorilor militari, cine şi cui poate conferi statutul de scriitor militar şi nişte chestii din astea.

- Domnule general, e un punct de vedere pe care îl cunoaştem încă din momentul în care a luat fiinţă Socie­tatea Scriitorilor Militari, în urmă cu trei ani. Spre deosebire de cei care au văzut în această asociaţie fel de fel de ameninţări, noi ne-am văzut de treabă şi lucrul acesta este uşor de demonstrat, fie şi numai prin cele peste 30 de titluri de carte editate, prin revista „incri­minată", prin Salonul Scriitorilor Militari etc. Aşa că, mărturisim, nu suntem nici surprinşi, nici îngrijoraţi de asemenea puncte de vedere.

- Ieri, spunea cineva acolo că instituţia militară face parte din instituţiile care se bucură de cea mai mare apreciere în sondajele de opinie. Eu fac un comentariu în legătură cu asta: de fapt, este un semnal că societatea românească nu este în stare de normalitate. În starea de normalitate, primele în sondajele de opinie ar trebui să fie instituţiile care dau substanţa democraţiei, adică: legislativul, execu­tivul şi judecătorescul. Acestea sunt cele trei instituţii care dau esenţa democraţiei. Acestea trei ar trebui să fie pe primele locuri în preferinţa popu­laţiei, dar asta într-o societate normală, într-o societate aşezată. Armata, în acest tip de societăţi, este undeva în coada listei ca preferinţe.

Pentru mine, ca aparţinător al armatei, este o chestie de orgoliu: noi suntem primii în top, deasupra noastră este numai biserica şi câteodată trecem chiar pe primul loc.

Deci, ca satisfacere a unui orgoliu, este un semnal, un mesaj din partea societăţii româneşti; ca stare de normalitate însă, este alt mesaj.

Când a început procesul acesta care s-a chemat la început reforma armatei, apoi restructurarea, acum transforma­rea armatei - care este de fapt acelaşi fenomen denumit diferit, căci fiecare dintre cei care au pus etichete au găsit în interiorul acelei etichete o anume substanţă, prin care i-a spus aşa şi nu altfel -, una dintre primele porniri a fost să se elimine din struc­turile militare Biblioteca, Muzeul, Editura, Ansamblul Artistic, Studioul de Arte Plastice, Studioul Cinematografic ş.a.m.d. Fără să mă laud, întâmplarea fericită a făcut, ca la un moment dat, să fiu implicat direct în acest proces. Când eram adjunct la Statul Major General, în sarcina mea cădea de fapt să organizez armata, să găsesc soluţii. Mi-a trebuit foarte mult la momentul acela să conving nişte oameni că prin elementele de cultură, prin elementele de spiri­tualitate o armată se poate afirma cu mult mai repede, mai bine şi mai puternic decât prin batalioane luptă­toare. Neexclu­zând, sau fără să minimalizăm impor­tanţa structu­rilor de luptă, dar ceea ce poate realiza pentru imaginea armatei o revistă bine făcută nu pot face 20 de colonei sau 100 de soldaţi.

- Exagerând un pic…

- Desigur, dar întotdeauna când vrem să scoatem în evidenţă un lucru, exagerăm un pic adevărul.

- Într-adevăr, şi cultura este o „armă"...

- Este o foarte puternică armă, pen­tru că în acest moment unul dintre marile războaie ale lumii se plasează în zona imaginii. Războiul de imagine este un război care poate fi pierdut sau câş­tigat pe cuvântul scris, pe imagine, prin cuvântul rostit în faţa microfonului. Iar efectele confruntării generale câte­oda­tă pot fi influenţate major de câştigătorul sau perdantul războiului de imagine. Nu e o noutate: Napoleon spunea că patru ziare pot face în ecuaţia războiului mai mult decât 1000 de baionete.

E un adevăr, un mare adevăr. E drept că nu sunt efecte directe, imediate, iar noi, oamenii, în general, vrem efecte directe şi imediate. O pictură, spre exemplu, poate produce efecte în timp ca mesaj, ca schimbare de mentalitate. Fiindcă până la urmă ceea ce se întâmplă în lume nu depinde de părerea indivizilor. Indivizii au şi ei valoarea lor în acest context general. Contează foarte mult comportamentele şi părerile de grup. Părerile de grup se pot forma prin aceste instrumente, care înseamnă carte, pictură, muzică, sculptură; ele se formează în timp, se formează încet, niciodată nu vor putea produce efecte imediate.

În opinia mea, instituţiile de cultură din interiorul armatelor sunt pârghii pentru a câştiga sau a pierde bătălii de acest gen.

De aceea eu spun că ele produc efecte. Poate nu acum, poate nu sunt vizibile de luni, când a apărut volumul, până vineri. Dar mai devreme sau mai târziu vor produce efecte.

Dar, vă rog, v-am întrerupt, am făcut paranteze largi...

- Nu vă faceţi probleme, tocmai ne-aţi răspuns la câteva întrebări pe care, deşi nu le-am formulat, doream să vi le adresăm. Simţim însă nevoia să facem câtva precizări în legătură cu Societatea Scriitorilor Militari. Decizia de a o înfiinţa am luat-o tocmai într-un moment în care raţiuni organizatorice păreau că vor duce la dispariţia unora dintre instituţiile de cultură – şi ţinem să vă mulţumim încă o dată pentru sprijinul pe care l-aţi acordat acestora. Dar mai rău, din punctul nostru de vedere, era faptul că noi ştiam că există un  potenţial neutilizat şi o dorinţă reală de a face ima­gine armatei. Cum organi­zarea armatei nu o puteam influenţa în nici un fel, am găsit această soluţie alter­nativă, proprie societăţii civile, o soluţie care avea în primul rând avantajul că nu afecta bugetul armatei. Cărţile pe care le-am scos sunt editate, cele mai multe pe banii autorilor; altele, prin sponsorizări…

- Şi eu scriu, e adevărat că scriu în exclusivitate lucrări de specia­litate, şi de fiecare dată ca să pot edita o carte trebuie să bag mâna în buzunar, să scot bani. Sunt cheltuieli pe care este proble­matic dacă autorul le va mai recupera vreo­dată.

- Societatea Scriitorilor Militari are drept scop principal să sprijine afir­marea culturii în şi despre armată. Nu ne-am propus şi nici nu vrem să dăm certificate de scriitor militar; un ase­menea statut ţi-l câştigi prin va­loare, nu prin decizii administrative

- Haideţi să vă spun ce răspuns le-am dat celor care mi-au pus între­barea. Ca să fii scriitor trebuie să înde­plineşti nişte condiţii. Prima: să înveţi să scrii; a doua: să vrei să scrii; a treia: chiar s-o faci; a patra: să găseşti unul care vrea să facă public ceea ce tu ai scris, să editeze şi, în final, să găseşti cel puţin unul care să o citească. Dacă ai îndeplinit aceste minime cerinţe, poţi să zici că eşti scriitor. Cine te certifică? Sunt două modalităţi: o certificare non­formală – numărul de cititori, numărul celor care cumpără cartea; o certificare formală, de spirit – eşti primit într-un grup de scriitori care au deja un statut recunoscut şi ei, la rândul lor, te re­cunosc pe tine.

Ca să fii scriitor militar trebuie să mai îndeplineşti câteva condiţii: ori să scrii pe teme militare, ori să scrii pe orice temă, dar să fii purtător de uniformă. Îndeplineşti aceste condiţii cumulate, ai devenit scriitor militar; vrei să te asociezi, nu vrei, e treaba ta.

- Domnule general, parcă dumnea­­voastră aţi scris statutul Societăţii Scriitorilor Militari!

- Supărarea de unde vine. Este una să te mişti într-un mediu de monopol, şi alta este să te mişti într-un mediu concurenţial. Culmea care este, cei care ar trebui să se sesizeze că le apare concurenţă în zona de monopol, res­pectiv „Gândirea militară românească", n-au făcut-o; în schimb, o fac alţii, care n-au nimic comun cu spaţiul pe care-l acoperiţi dumneavoastră. Pentru că dumneavoastră puteţi acoperi un spaţiu care s-ar putea, într-un fel, suprapune „Gândirii militare româneşti"

- Noi nu am privit niciodată lucru­rile aşa, pentru că toate aceste publicaţii sunt, de fapt, complementare. Este loc pentru toată lumea şi suntem convinşi că atitudinea unora este pur şi simplu conjuncturală… Noi am pornit doar de la ideea că datorăm ceva armatei.

- Descopăr la dumneavoastră sentimente pe cale de dispariţie, din păcate. Într-o zi, Costinel Petrache, de la „Gândirea militară românească", mi-a zis următorul lucru: domnule general, constat că aveţi şansa să fiţi ultimul lider militar romantic. Eu constat că dumneavoastră aparţineţi ultimei generaţii de scriitori romantici.

- Ne onorează aprecierea dumneavoastră, dar trebuie să adăugăm că suntem, să n-o luaţi drept lipsă de modestie, şi prolifici: suntem poate singurii care am proiectat o revistă şi au apărut două!…

- Eu am făcut constatările mele. În lume, se poartă astăzi două tipuri de publicaţii care se adresează aproape la două lumi diferite: un tip se adresează urmaşilor galaxiei Gutenberg, alt tip se adresează educaţiei prin ideograme.

Noi aparţinem, cred, primului grup. La noi mesajele se transmit prin cuvinte scrise. Acestea sunt percepute mult mai bine, mai explicit. În acest moment, în arealul militar este un curent de a se trece către transmiterea de mesaje prin ideograme.

Să observăm că majoritatea revistelor armatelor lumii  sunt alcătuite din imagini, grafice, statistici, puţine cuvinte scrise. La noi, dezbaterea de fond se face prin cuvinte, arareori făcând apel la imagini. Cum tendinţa noastră din totdeauna este de a sări dintr-o barcă în alta, de a şterge cu buretele tot ce a existat până atunci şi de a împrumuta, cu mici corecturi, ceea ce credem că e bine, că e la modă, că se poartă, mulţi din zona culturii afalte pe acest segment, carte şi presă, au spus hai să facem şi noi o revistă cum am văzut la armata americană sau cum am văzut la armata germană. Depinde cui te adresezi, depinde care este grupul ţintă. Dacă determini grupul ţintă ca fiind din categoria celor care au nevoie de dez­batere profundă, care nu poate fi redată în cultura noastră decât prin cuvinte, şi le vei transmite doar imagini, nu vei avea succes, vei rata obiectivele pe care ţi le-ai propus. Dacă vrei să te adresezi unui grup ţintă care percepe foarte uşor mesajul prin imagine şi mai greu mesajul prin cuvinte şi vei face o revistă, care, de la cap până la coadă, jonglează cu nuanţele, cu ideile mascate în spatele cuvintelor, oricât ar citi reprezentanţii unui asemenea grup nu îşi vor da seama ce scrie de fapt acolo.

Deci trebuie plecat întotdeauna de la scop, de la îndeplinirea obiectivului, pentru că nici un act uman nu este gratuit. Cine scrie o revistă o face cu un scop. Să transmită nişte convingeri către un grup ţintă pentru a modifica, a accentua convingerile existente. Sau face o revistă pentru că simte ca are ceva de spus. Afirmam în urmă cu câteva zile că un scriitor, unul care face literatură, se aşează la masa de scris fără motivaţie, motivaţia vine din inte­riorul lui, are ceva de spus, ia hârtie albă şi scrie sau se aşează la calculator şi tastează.

Aşa se creează literatura. O revistă literară va avea în paginile ei numai asemenea lucruri, fără motive explicite. O revistă care are un obiectiv deter­minat, are scrieri determinate, cu mesaje din start stabilite şi caută numai formele de transmitere a mesajului. O revistă cum este „Viaţa militară" nu poate fi decât o revistă de mesaj determinat, pentru că este revista unei instituţii care pentru asta foloseşte o revistă, ca să inducă mesaje. Este un vector de mesaje, dacă vreţi.

O revistă a unei societăţi a scriitorilor militari, în opinia mea, este o revistă care adună mesaje interioare, care adună mesaje din pornirea individului de a spune ceva. Este o altă parte a imaginii.

- Dacă militarii vor să aplice în noile afaceri militare reţete comerciale de succes, reprezentanţii mediilor de afaceri vor să preia şi să generalizeze modelul liderului militar, considerat cel mai performant. Domnule general, din perspectiva unei cariere exemplare, începute la 15 ani, o dată cu intrarea în Liceul Militar din Câmpulung Moldo­venesc, şi continuate la toate nivelurile de comandă, ce învăţături aţi transmite unui tânăr ofiţer? Cum ar putea el spori strălucirea bastonului de mareşal pe care îl poartă orice ostaş în raniţa sa?

- E un tip de carieră, dar nu exemplară, fiindcă n-aş sfătui pe nimeni să mă ia de exemplu.

- Cu atât mai mult, din perspectiva unei experienţe nelipsite de momente dificile, de cumpănă, care ar fi cele câteva sfaturi, puţine la număr, dar esenţiale pe care le-aţi oferi unui tânăr aflat, ca şi dumneavoastră odinioară, în faţa alegerii meseriei armelor?

- În opinia mea cariera militară este o vocaţie. Cine nu simte în el această vocaţie nu va putea să facă o carieră, nu va putea s-o practice în folosul orga­ni­zaţiei militare şi în folosul propriu. Deci cred că se pune această condiţie a vocaţiei, a acelei decizii emoţionale, a acelei decizii afective şi nu raţionale.

- Scuzaţi-mă, cum s-ar putea de­ter­mina această vocaţie, cu ce senzor…

- Nu cred că se poate determina.

- Atunci avem de-a face cu un învăţământ vocaţional.

- Învăţământul militar chiar cred că este vocaţional. În privinţa sfaturilor, nu pot să nu-mi aduc aminte ceea ce îmi spunea bunicul meu: poveţe nu-ţi dau, că poţi greşi şi singur. Vorbind serios, cred că tânărul care se îndreaptă spre o carieră militară trebuie să ştie că intră într-o competiţie mai largă, în care poate ieşi învingător doar dacă respectă câteva condiţii. Mai întâi, trebuie să devină posesorul unei culturi profunde, militare, dar şi cetăţeneşti, economice, sociale. Fără aceasta nu poate deveni un lider autentic, un lider de grup ca şi un lider de lideri. Pe tot parcursul ca­rierei, este obligatoriu să-şi analizeze şi să-şi construiască cu atenţie moti­vaţia, atât cea instituţională, cât şi cea proprie, umană. „Fericirea este sau nu este în tine", spunea Vlahuţă.

- V-aţi născut în zona Brăilei, nu-i aşa? Cum aţi ajuns la Liceul militar „Ştefan cel Mare", la Câmpulung Moldovenesc?

- E o poveste lungă, la vârsta aia deciziile nu se iau raţional… Nu, la acea vârstă, este opinia mea de astăzi, deciziile se iau exclusiv emoţional. Deci şi decizia mea de a mă duce la liceul militar a fost o chestiune absolut emo­ţională…

- Romantică…

- Da. În condiţiile în care, în familie, nimeni în acel moment nu avea nici o legătură cu armata.

- Sunteţi primul militar…

- Da. În condiţiile în care, în acel mo­ment, părinţii mei aveau o anume dis­tanţare faţă de armată, ca de altfel faţă de întregul sistem din acel moment. Povestea familiei mele este mai lungă, mai complicată, cu multe suişuri şi coborâşuri. Cu ocazia naţionalizărilor, mai ales cei din ramura maternă a familiei care erau mai înstăriţi au pier­dut totul într-o noapte... şi, firesc, reacţia familiei nu a fost foarte pozitivă ca eu să merg la una din instituţiile statului. Dar opţiunea mi-a aparţinut. Eram elev la liceu, în Brăila, a fost o decizie de moment când, de la comi­sariat, a venit o comisie de se­lecţie şi am fost selectat. Pe vremea aceea, exista obligaţia semnării de către părinţi a unui contract, ceva de genul ăsta, do­cument care tata nu l-a semnat nici în ziua de azi, nefiind de acord cu actele mele. În aceste condiţii, la comisariat m-am dus însoţit de un unchi - a murit, Dumnezeu să-l ierte -, pe care a trebuit să-l conving să meargă cu mine. Până pe ultima sută de metri, tata a trăit cu speranţa că eu nu voi face faţă în liceul militar, pentru că la începutul clasei a 9-a, în urma unei răceli, am făcut o du­blă pleurezie, şi el a avut speranţa că o să fiu respins la vizita medicală – lucrul acesta mi l-a spus mult mai târziu, când eram deja elev la liceul militar. Intrarea la liceul militar a fost o decizie absolut personală şi absolut emoţională, nu raţională.

- Dar, în cele din urmă, s-a dovedit o alegere norocoasă

- Astăzi, dacă ar fi s-o iau de la înce­put, poate aş face tot asta. Nu vă ascund că am avut trei momente în care mi-am prezentat demisia…

- Nişte momente de cumpănă în carieră…

- Mi-am prezentat demisia, prima dată, cam la şase sau şapte luni după ce, tânăr locotenent fiind, am luat con­tact cu viaţa de unitate, care era cu totul şi cu totul altceva decât proiecţia pe care eu o aveam. Şi negăsind acolo ceea ce eu gândeam, ceea ce eu spe­ram, ceea ce învăţasem, imaginea pe care mi-o creasem – mai târziu mi-am dat seama, se găsea în mintea mea, nu în realitate –, am vrut să demisionez.

Şi atunci, la intervenţia unuia din şefii momentului, care mi-a explicat că, de fapt, în armata română nu funcţio­nează instituţia demisiei, că eu nu pot să plec când vreau, am renunţat, mi-am văzut de ale mele.

A doua oară s-a întâmplat exact la patru luni după ce am terminat Aca­demia Militară, tot aşa pe un şoc al realităţilor, pe un conflict cu comandan­tul unităţii din acel moment.

A treia oară s-a întâmplat când eram comandant de corp de armată. De această dată, n-a mai fost datorată unor neconcordanţe dintre viziunea mea şi realitatea militară, ci pentru că am avut o dispută pe o temă cu comandantul ar­matei, eu susţinând o realitate, pe care mi-o raportaseră subordonaţii, şi el spu­nându-mi că acea realitate nu există. Atunci eu i-am spus: domnule, mă docu­mentez în noaptea asta şi, dacă nu e aşa cum susţin eu, mâine aveţi demisia. M-am documentat, el avea dreptate, cel dezinformat eram eu, nu el. A doua zi am trimis raportul de demisie, procedeul era acum în funcţiune. Din fericire, din nefericire, e greu de stabilit în chestia asta, el mi-a respins-o.

- La liceu, la Câmpulung, au fost o mulţime de poeţi extrem de talentaţi, chiar dacă unii din promoţiile anterioare dumneavoastră: George Florin Cozma, Doru Davidovici, Nicolae Boghian… I-aţi cunoscut? De fapt, aţi scris vreodată poezie, aţi publicat, aţi fost atras de literatură?

- Nu numai că am fost atras. La Câmpulung, după cum ştiţi probabil, sigur ştiţi, la vremea aia funcţiona un cenaclu literar foarte activ. Am fost membru al acelui  cenaclu…

- Sunteţi de-ai noştri, domnule general…

- Am fost unul din membrii activi ai acelui cenaclu. Pe vremea aceea scriam poezie şi proză scurtă. De fapt era la modă în acel moment proza scurtă, era un gen care se purta puternic, asta se întâmpla în ani 68-70. Am înregistrat din punct de vedere sentimental o mare pierdere. Din tot ce am scris la vremea respectivă - şi am scris poezie, toată o aveam adunată în două caiete, care între timp s-au pierdut - se mai păstrează astăzi din ce am scris eu atunci o singură poezie. Este la nevasta mea, căreia de fapt îi era dedicată, e singura care s-a salvat din vremea aia. Şi cred că mai sunt salvate una sau două poezii şi o bucată de proză scurtă, care au apărut în revista cenaclului la vremea respectivă.

Dar mi-aduc aminte de ce spun francezii vizavi de poziţia socială: dacă până la 30 de ani nu eşti socialist în­seamnă că n-ai inimă. Dacă după 40 de ani mai eşti socialist înseamnă că n-ai minte… Aşa că după 20 de ani mi-a venit mintea la cap... Glumeam, desigur!

A fost o pornire sentimentală, spe­ci­fică adolescenţei, de fapt începuse mai demult, în liceul civil. Eu am publicat în revista liceului două sau trei poezii, câteva poezii traduse din latină, era ceva, liceul brăilean la care am  urmat cursurile avea o revistă proprie şi mai scotea diverse publicaţii. Era în mine, la momentul ăla adolescentin, o îngemă­nare foarte interesantă: eu am fost olim­pic la fizică şi aveam aceste porniri lite­rare. Cu timpul, mi-a trecut pornirea literară, am mai rămas pe fizică o bucată de vreme, mi-a trecut şi asta şi m-am ţinut de armată.

- Domnule general, câteva între­bări-fulger. Mai aveţi timp să mergeţi la spectacole?

- La spectacole mă duc din când în când, ca obligaţie profesională, viaţa protocolară are şi manifestările ei mondene, dar timp pentru a merge cu soţia, la un spectacol pe care dorim să-l vedem  împreună, cu familia, mai mult de o dată pe an nu ni se întâmplă, n-avem timp pentru aşa ceva..

Din când în când eu spun: m-am săturat ca şi cina să fie o obligaţie profesională. Am foarte multe perioade când toate cinele dintr-o săptămână sunt obligaţii profesionale.

- Ce hobby-uri aveţi, domnule gene­ral?

- Multe. Pe unele dintre ele le pot satisface, pe altele nu.

Primul hobby pe care l-am avut şi pe care încă reuşesc să mi-l satisfac a fost şi rămâne cititul. E adevărat că într-o perioadă eram, aşa cum mă defineşte nevasta mea, cititor de o noapte: orice carte nouă pe care puneam mâna nu o lăsam până când nu o terminam. Dar asta a fost demult… De când au început obligaţiile profesionale, eu am o medie a cititului documentelor profesionale cam de 180 până la 250 de pagini zilnic, ceea ce nu are nimic de-a face cu hobby-ul cititului. Dar acest hobby l-am avut şi-l am încă, şi probabil că-l voi avea până dispar.

Am mare plăcere să şofez…

- Tot conducător…

- …dar chestia asta în ultima vreme nu mi-o mai permit  decât, poate, o dată pe lună, că mai mult de un week-end  pe lună nu prea am la dispoziţie.

Mai am un hobby, cel al vânătorii, dar ultima dată am fost la vânătoare în februarie 2004. De atunci şi până acum n-am mai avut când să particip la o partidă de vânătoare. De fapt, mai întâi am fost pescar, dar, după ce mi-am luat prima puşcă de vânătoare, am renunţat la pescuit, m-am ţinut de vânătoare. Când aveam o singură puşcă, luată la mâna a doua, la care se mişca patul, în fiecare sfârşit de săptămână eram la vânătoare, nu se întâmpla vreodată să mă întorc cu mâna goală. Acum am cinci puşti, care mai de care mai performantă, mă duc la vânătoare o dată la doi ani, şi din trei vânători mi se întâmplă şi mie să împuşc o dată.

- Ce gen de muzică vă place să ascultaţi?

- În general, muzica clasică, dar gust cu mare plăcere muzică populară, muzică uşoară, detest însă această ultimă formă – manelele. În legătură cu muzica, eu am avut perioade diferite, de exemplu când copii mei încă nu simţiseră gustul muzicii adevărate, profunde, erau ascultători de heavy metal, ascultam şi eu.

- Tot copiii fac educaţie părinţilor… Vă uitaţi sau, altfel spus, uitaţi să vă uitaţi la televizor?

- Televizorul a devenit un detaliu care există şi în acelaşi timp nu există; de exemplu când intru dimineaţa în birou găsesc televizorul pornit, când plec seara din birou televizorul rămâne pornit, dar pe parcursul unei zile de lucru, chiar dacă nu ies de loc din birou, nici nu-l văd, nici nu-l aud. A devenit un fel de zgomot de fond fără de care nu se mai poate trăi. Acasă, în general, evit butonatul la televizor, dar recunosc că din când în când mă muşcă această tentaţie să iau telecomanda şi să încep să butonez. Probabil un imbold sublimi­nal...

Dacă este să stabilesc eu programul de televiziune…

- Dar cine deţine telecomanda, acasă…

- A, la telecomandă este de obicei fiul meu cel mic, încă locuieşte cu noi... Aşadar, când telecomanda intră în mâna mea, prefer emisiunile de ştiri, prefer emisiunile de ştiinţă şi filmele de acţiune.

- Rambo…

- Nu neapărat Rambo, că sunt şi filme de acţiune fără foarte multă vio­lenţă; orice film de acţiune presupune şi oarece secvenţe de violenţă, dar pot fi şi filme de acţiune fără foarte multă violenţă, aşa cum sunt şi filme numai de violenţă, fără să aibă o logică a acţiunii.

- Domnule general, vă mulţumim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu.

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR