Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.2/2005 Sectiunea Lumea militara in dialog
A venit timpul să reabilităm viitorul

Petre Răileanu
A venit timpul să reabilităm viitorul

Articol introdus pe 01/02/2005

Interviu realizat de Radu Voinescu

Stimate Petre Răileanu, sunteţi unul dintre scriitorii români afirmaţi în Franţa. Cărţile dumneavoastră de critică şi eseistică, intervenţiile în diferite publicaţii conturează o carieră literară frumoasă, la care – de ce să n-o recunoaştem? – nu sunt mulţi cei care acced. Drumul acesta a început – poate e bine să reamintim – cu o carte publicată la Editura Militară, un eseu inteligent şi sofisticat – în sensul pozitiv, se înţelege – despre literatura eroică. Acea carte se numeşte Corabia lui Ghilgameş. Ce v-a determinat să abordaţi o astfel de temă? Să fi fost doar faptul că pe atunci eraţi ofiţer şi redactor la editura armatei?

 

– Într-o oarecare măsură, da. Imaginarul colectiv a identificat armata cu ideea de eroism, în care tenta naţională e foarte prezentă. Situaţia s-a prelungit până târziu în epoca modernă, acompaniind procesul de formare a statului naţional: Războiul de independenţă, Primul război mondial. Regimul comunist, după o primă perioadă de glorificare a Armatei Roşii, a crezut oportun să reînnoade cu vechea tradiţie, cel puţin la nivelul discursului. Propaganda oficială identifica „noua" armată cu ideea de eroism, însă acesta era deturnat până la caricatură, impreg­nat, cum era, de poncifele ideologiei partidului unic. Istoricii s-ar putea pronunţa cu mai multă competenţă, observaţiile mele sunt ale unui «corp străin» situat pentru o vreme la mar­ginea instituţiei, dar aceasta este de multe ori şi cea mai bună poziţie pentru a observa un fenomen. De aceea, nu cred să mă înşel spunând că, la fel ca toate celelalte instituţii, şi acest corp de profesie a fost grav alterat şi deturnat de la specificităţile sale. In linii mari, armata era scindată într-o componentă complet proletarizată, care asigura marile şantiere: Canalul, „Casa Poporului" etc., şi o a doua, poate şi mai mare, formată din funcţionari ideologici.

Sistemul în care trăiam semăna cu o ficţiune grosolană, a cărei regulă de bază era mimarea adevărului, numai că discursul ambiant avea pretenţia de a fi chiar realitatea. De aceea, orice incursiune în lumea convenţiilor literare conţinea în mod inevitabil o doză de ironie. De altfel, cititorul dintr-un alt spaţiu cultural sau chiar cititorul român de peste zece ani, dacă nu chiar cel de azi, ar putea fi surprins de aspectul ludic-nonşalant al unei părţi importante a literaturii din România anilor '80. Mă întreb chiar dacă cititorului cu pricina literatura respectivă i-ar mai spune ceva, având în vedere că acele coduri ale complicităţii spontane autor-cititor au dispărut. Dar mai cred că lucrurile trebuiesc puse într-un context mai larg.  Cultura română a moştenit o viziune ambivalentă despre lume: Răul e frate cu Binele, prezenţa Răului e la fel de implacabilă ca succesiunea anotimpu­rilor, singura modalitate de a-l «com­bate» este de a-i pune în faţă propria caricatură. Am pus cuvântul combate între ghilimele, pentru că din această caricaturizare nu lipsesc anume note de simpatie. Deriziunea şi autoderiziunea, gustul pentru relativism sunt înscrise în codul genetic al literaturii române. Nu e de mirare că în timp ce alte literaturi încep cu epopei eroice sau chansons de geste, istoria literaturii române înregistrează încă de la începuturile ei o veritabilă comedie a literaturii. E vorba de Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, capodoperă a aşa-zisei literaturi de gra­dul al doilea, cu alte cuvinte, o ficţiune a ficţiunii, în care sunt manipu­late cu o uimitoare dezinvoltură toate procedeele din arsenalul a ceea ce se numeşte astăzi postmodernism, uitân­du-se cu prea mare uşurinţă că ele erau curente în secolul al XVIII-lea, un secol al Lu­minilor, al tuturor libertăţilor şi chiar al libertinajului.

Proiectul cărţii Corabia lui Ghilgameş mi s-a lămurit pe măsura scrierii ei. Aveam la început în minte această vastă metaforă din Homer, „bărbaţii Ares şi fabricanţii de ecouri", frapat de caracterul ei exemplar şi definitiv: ea pune pe picior de egalitate pe războinici, cu alte cuvinte pe deţinătorii puterii efective, cu poeţii şi rapsozii, cei care deţin secretul imortalităţii. Toposul literar – arme şi litere – va face o uimitoare carieră artistică ce va menţine în echilibru timp de mai multe secole, până în pragul modernităţii, protagoniştii celor două serii paradigmatice.  Formele literare s-au modificat, iar valorile vehiculate au cunoscut codificări diferite. Readu­cerea în discuţie  a acestui topos era în ochii mei o formă de a sublinia forţa şi prestigiul literaturii şi, deci, o revanşă a acesteia. Cu siguranţă, mulţi dintre noi am exagerat importanţa literaturii, dar această exagerare răspundea unei necesităţi reale şi era în acelaşi timp un program.

   Dar n-aş vrea să se înţeleagă că scrierea unei cărţi e ghidată numai de conjuncturi exterioare. Lecturile, studiul, reflecţia ne permit o mai bună cunoaştere de sine şi descoperirea unor afinităţi durabile. Scriind Corabia lui Ghilgameş am fost acaparat de o „temă", căutarea imortalităţii, care mi-a schimbat radical felul de a mă situa în raport cu literatura.

 

– Aţi lucrat în cadrul Editurii Militare în perioada ei de glorie, ca să spun aşa, atunci când îşi câştigase un anumit prestigiu în lumea editorială şi culturală românească. Aţi putea trasa, în câteva cuvinte, ceea ce credeţi că ar putea fi o explicaţie a statutului acestuia special, important pentru istoria unei instituţii care anul acesta sărbătoreşte 55 de ani de existenţă?

 

– Editura Militară a fost înfiinţată, ca şi în celelalte ţări din zona de influenţă sovietică, pentru a asigura difuzarea propagandei politice în armată. Multă vreme, producţia literară a fost insig­ni­fiantă şi marginală, tocmai datorită fidelităţii faţă de acest principiu. O breşă s-a creat prin venirea în editură, la înce­putul anilor 1980, a colonelului Dumitru Rădulescu. Din punct de vedere administrativ era o retrogradare, dar el a ştiut să facă din acest „exil", deseori utilizat pentru a-i ţine la distanţă pe rebeli şi pe incomozi, punctul de plecare al unei extraordinare aventuri, instaurând un spaţiu de libertate şi de emulaţie într-o instituţie somnolentă, ce devenise un fel de Casă de asigurări pe viaţă pentru câţiva autori mediocri, dar foarte „pe linie". Înţelegerea între noi a fost de la început totală şi a funcţionat astfel timp de zece ani cât am lucrat împreună. Nu aveam deloc aceeaşi formaţie, veneam din orizonturi diferite, dar am constatat că doream cu aceeaşi intensitate acelaşi lucru: să publicăm „literatură adevărată". A fost de acord cu toţi autorii pe care i-am propus, în primul rând tinerii optzecişti, începând cu Mircea Nedelciu şi primul său roman, Zmeura de câmpie. Pentru un tânăr prozator strălucit şi noncon­formist, cum era el, editarea unui roman în treizeci de mii de exemplare însemna dobândirea unui statut de scriitor ce se putea situa pe picior de egalitate cu «seniorii» care dominau tot într-o societate ce semăna tot mai mult cu o gerontocraţie. Am făcut acelaşi lucru şi cu alţi autori din aceeaşi generaţie: Sorin Preda, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Alexandru Vlad, Tudor Dumitru Savu; mai tîrziu Nicolae Iliescu şi George Cuşnarencu. Schimbarea era atât de radicală, încât primii surprinşi de propunerea de a publica la Editura Militară erau chiar autorii către care mă îndreptam, gândind că profilul lor nu se potrivea cu acela de până atunci al editurii. De aceea, mă grăbeam să le precizez că ceea ce le ceream era o carte scrisă din perspectiva unei depline libertăţi interioare, care să-i reprezinte fără rezerve. Când ceream o carte lui Costache Olăreanu sau lui Mircea Horia Simionescu era pentru că voiam să public un  adevărat  Costache Olăreanu şi un  veritabil  MHS, angajân­du-mă, totodată, în a le asigura un minimum de tracasări. Chiar dacă nu reuşeam sută la sută, cum a fost cazul cu „În lume nu-s mai multe Italii" – cenzorul de la Consiliul Culturii a fost intratabil. Ludicul şi inventivul autor al Asediului locului comun a găsit varianta  Arcadii, dar nici ea n-a trecut. La fel, a trebuit să renunţ, şi autorul a fost de acord, la un vers cu valoare de emblemă ironică: „Epoci de aur îşi dau arama pe faţă". Talentul lui Traian T. Coşovei, căci el era autorul, n-a ieşit cu nimic diminuat prin această eliminare forţată, cu atât mai mult cu cât volumul lui – o reeditare mascată de câteva inedite, căci autorii în viaţă nu puteau fi reeditaţi decât cu aprobarea Comitetului Central – conţi­nea reflecţii grave, mai puţin trans­parente însă.  În afară de cărţile pe care le publicam fără entuziasm, mergeam să ne căutăm autorii, în conformitate cu profilul pe care voiam să-l imprimăm „mărcii" noastre: o literatură vie, inte­ligentă, subtilă, adesea excesiv de subtilă, dar în condiţiile de atunci sub­versiunea nu putea fi decât intens estetizantă.   

 

– Se întâmplă să discut, din când în când, cu scriitori care îşi aduc aminte că în anii '80 editura devenise un fel de liman pentru cei care nu reuşeau să publice în alte părţi din cauza condi­ţiilor aspre ale cenzurii. Cum se putea ca într-o editură teoretic mai expusă controlului să apară cărţi privite de controlorii ideologici cu o anumită suspiciune?

 

– Cred că e unul din paradoxurile societăţii în care am trăit: ducând la cote extreme paranoia pericolelor imi­nente şi omniprezente, multiplicând instituţiile, funcţiile şi metodele de supra­veghere, le condamna la inefi­cienţă, suscitând corespunzător, de partea cealaltă, fantezie şi emulaţie. Dar mai e ceva ce s-a putut constata, cu excepţiile inerente, în toate editurile, puţine câte erau: cei care lucrau în acest domeniu erau cu adevărat ataşaţi meseriei lor, pe care încercau să o exercite la un nivel de demnitate profe­sională. Convingerea mea este că dacă fiecare, în postul lui, oricât de modest, ar fi făcut la fel, dezastrul social şi moral nu ar fi luat proporţiile pe care le ştim.

 

– Cu vreo câţiva ani în urmă, un autor a cărui carte a apărut sub îngrijirea dumneavoastră, Dumitru Constantin, se plângea, la o emisiune televizată la care ne-am aflat împreună, că i-aţi cenzurat Inteligenţa materiei. Culmea este că nouă, tuturor, ni se păruse atunci că lucrarea aceea făcea notă aparte în peisajul editorial românesc, se detaşa prin îndrăzneală şi prin profesarea unor idei care nu erau tocmai cele de toată ziua.

 

Cred că în împrejurarea pe care o evocaţi, autorul în chestiune a fost manipulat de propriul său temperament şi a cedat şi el tentaţiei supralicitării ipostazei de victimă. Îmi amintesc că la procesele câtorva dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Ceauşescu, pe care televiziunea le transmitea noaptea târziu, zbirii de până mai ieri se pre­zentau şi ei plângăcios ca victime ale „Tiranului" şi „Tiranei". Dar autorul nostru nu  se înscrie în această zonă. Sunt mulţi cei care au sperat, de la o asemenea manevră dubioasă, o repozi­ţionare mai avantajoasă a statutului lor social şi o anesteziere a unei culpabi­lităţi difuze de care probabil nici nu erau întotdeauna conştienţi. Unii ne-au sur­prins, alţii n-au făcut decât să con­firme ceea ce ştiam sau doar întrevedeam. Primii ani ai interminabilei tranziţii începute în 1990, cu tot cortegiul lor de dificultăţi şi mizerii, au funcţionat ca un revelator al caracterelor.

Cu Inteligenţa materiei am făcut, practic, primii paşi în meseria pasio­nantă de redactor de editură. Eram în redacţia de ştiinţă, compusă din ex­celenţi profesionişti, printre care tinerii veterani Dumitru Nicolescu şi Mişu Răileanu, care m-au adoptat priete­neşte. Manuscrisul data, cred, de câţiva ani; arăta, în orice caz, ca o relicvă uzată de lecturile repetate şi  intervenţiile suc­cesive. Nu prea erau speranţe să devină o carte. La început, am crezut şi eu la fel, dar subiectul era interesant – era vorba de fenomene paranormale şi de formele inteligente de organizare a lumii vii – şi pe alocuri, printre incoerenţe şi incon­gruenţe, scoteau capul printre rânduri câte o frază percutantă sau reflecţii de o indiscutabilă originalitate. Mi s-a acor­dat, din fericire, un termen rezonabil şi, mai multe săptămâni la rând, sau poate luni, am lucrat cu autorul, uneori zi de zi, la mine acasă, după orele de program, asupra acestui manuscris care înce­puse să devină puţin şi al meu. Pentru a salva perlele pe care le conţinea textul situat între eseu, literatură de vulgari­zare şi operă ştiinţifică trebuia ferit de excesele ce l-ar fi transformat într-un „cabinet de curiozităţi" din sfera ma­gazinului popular. După dispute, ame­ninţări, renunţări, întreruperi şi reluări, am dus lucrul până la capăt şi cartea a ieşit în lume cu o copertă cu adevărat inspirată, concepută şi desenată de Florin Creangă. A fost din primele zile un mare succes ş după primul tiraj de zece mii de exemplare, s-au mai tras, după obţinerea tuturor aprobărilor, încă atâtea. Peste puţin timp, când a izbucnit isteria provocată de ceea ce s-a numit „Meditaţia trans­cendentală" directorul m-a convocat de urgenţă şi din tornada de ţipete şi invective am înţeles că sunt pasibil de a fi dat afară din slujbă pentru că am publicat o asemenea carte desemnată în cercurile cele mai înalte drept îndreptarul teoretic al „ălora". Nimic nu ne mai putea salva, nici pe mine, nici pe autor şi nici pe director, nici măcar măsura de precauţie pe care acesta din urmă şi-o luase, sub forma unei prefeţe cerute unui academician cu trecere, prefaţă împănată cu citate din Nicolae Ceauşescu. Ne-a salvat, poate, până la urmă, abilitatea directorului – despre ale cărui ieşiri furioase n-am ştiut niciodată dacă erau reale sau jucate, ca să se audă unde trebuia – şi, în orice caz, ne-a „salvat" faptul că nici eu şi nici autorul nu figuram pe listele participanţilor la enigmaticele reuniuni transcendentale.

Am povestit acest episod pentru a răspunde la întrebare, dar şi pentru a constata o dezamăgire: acest gen de întâmplări sunt dintre cele care creează solidarizări şi chiar prietenii durabile. Cu cei mai mulţi dintre autorii cu care am lucrat am avut sentimentul că ne situăm de aceeaşi parte a baricadei.

 

  – În 1992 v-aţi instalat în Franţa. Aţi continuat să publicaţi în ţară, să men­ţineţi legătura cu lumea literară românească. Cum resimţiţi felul acesta de a trăi în două culturi, de a gândi şi scrie folosind două idiomuri? Sau, pentru a prelua o interogaţie a dumnea­voastră din Europa, mon amour, „scriitorul  care se exilează din propria ţară pentru a se instala într-o nouă cultură îşi pierde identitatea sau îşi adaugă încă una?"

– Vastă chestiune! Răspunsul va fi întotdeauna diferit, în funcţie de per­sonalitatea celui în cauză, de mo­tivaţii şi aşteptări, de „intensitatea idealistică" ce însoţeşte un asemenea gest. Eu nu sunt nici un exilat, nici un imigrant în căutare de bunăstare mate­rială. Plecarea în Franţa a fost urmarea mai multor întâlniri şi a unei opţiuni. Coin­cidenţa dintre „o cauza­litate externă şi o finalitate interioară". Hazardul obiectiv, cum ar fi spus suprarealiştii. Nu glumesc decât pe jumătate. Plecând la Paris, am avut ideea că părăsesc provincia pentru a mă instala în capitală. Aşa cum la nouăsprezece ani am părăsit Brăila natală pentru Bucureşti, cu convingerea clară că nu mă voi mai întoarce. Prima călătorie în Franţa mi-a confirmat importanţa pe care o au libertatea şi demnitatea individului atunci când ai gustul acestor valori. Până atunci putusem obţine pojghiţa lor, crusta subţire, firavă, atât cât era posibil în condiţiile date. După Revoluţie – nu vorbesc de evenimentele din decembrie 1989 ci de ansamblul schimbărilor inter­venite după aceea – am simţit că pentru o vreme – imposibil de apreciat ce însemna concret, în zile, în ani, în viaţă această sintagmă – va trebui să ne mulţumim cu o fantomă a libertăţii şi a demnităţii.

Cât despre a scrie într-o altă limbă, Mircea Eliade notează în Jurnalul său, imediat după război, mărturia  poetului Ilarie Voronca, pentru care a scrie poezii într-o altă limbă era o tragedie. Chiar Eliade, care începuse să-şi scrie, de nevoie, cărţile de eseuri în franceză, se întreabă ce ar putea realiza într-o limbă ce i se refuză îndată ce încearcă să imagineze, să viseze, să se joace? Cu toate că tot el spune că între lamentările lui Ovidiu, exilatul anului 8, şi Dante, care a profitat de anii de exil pentru a-şi desăvârşi opera, optează pentru mo­delul Dante. Cred că nu e inutil de precizat că o limbă nu e doar lexicul plus un ansamblu de reguli gramaticale mai mult sau mai puţin complicate. O limbă e mai ales o privire asupra universului. A scrie într-o altă limbă înseamnă a te situa într-o altă concepţie despre lume. Nu e de mirare că singura limbă în care câţiva scriitori români au avut acces la universalitate este franceza. Limba franceză şi în general cultura franceză au fasonat cultura română modernă. Nu e vorba de colonizare, cum scria Fundoianu în anii '20 ai secolului trecut, ci de asimilarea lentă – chiar incompletă –  a unui model, de afinităţi şi de o solidarizare în destin. Acest ciclu s-a încheiat şi operele, ca şi creatorii lor, se înţelege, au rămas prizonierii „micului context". Milan Kundera, scriitorul ceh care trăieşte de mai multe decenii în Franţa, a publicat recent o carte în care analizează aceste chestiuni. El spune că sentimentul de posesiune pe care-l are o naţiune faţă de artiştii săi funcţionează ca un „terorism al micului context", care reduce sensul unei opere la rolul jucat de ea în propria ţară. Au existat şi vor mai exista, cu siguranţă, din motivele cele mai diverse, români, cehi, polonezi, bulgari, albanezi etc. care să scrie, să zicem, în franceză, dar în aceste cazuri avem de-a face cu aventuri personale, ele nu rezolvă problema micului context.

Şi experienţa la nivelul identităţii rămâne tot personală. Trăind la modul integrat într-o altă ţară, atât cât e posibil, îţi adaugi o altă identitate, dar nu la modul acumulării – ca şi cum ai avea două paşapoarte, ceea ce nu e rar –, ci al unei sinteze subtile.

 

– Cartea dumneavoastră de inter­viuri, Fin de sičcle: un nou început, aduce în discuţie o chestiune care la vremea în care ea a fost realizată ţinea de un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Convorbirile cu perso­nalităţi importante ale culturii franceze – François Furet, Catherine Durandin, Elisabeth Roudinesco, Edgar Morin, Maurice Nadeau, Dominique Fernandez şi alţii – pun în discuţie chestiunea pluralităţii, a unei lumi europene deschisă multiculturalismului dar şi ataşată unei tradiţii de un anumit fel, tradiţie pe care o percepem ca fiind parţial comună, parţial tipică unei naţiuni anumite. În ce măsură vedeţi confirmate sau infirmate acum după ce mileniul al treilea a început, reflecţiile şi anticipările de la finele celuilalt?

 

– Cred că aceste chestiuni sunt mai actuale ca oricând şi ele vor da un sens viitorului. Europa este o unitate în diversitate. Aşa cum stau lucrurile, de fapt, la nivelul fiecărei ţări în parte. Şi eu cred că viitorul aparţine realităţii definite de sintagma Statele Unite ale Europei. După principiul vaselor comu­nicante, fiecare stat va ceda o parte de suveranitate şi din atribuţii noii entităţi care ne conţine şi ne reprezintă pe toţi. Acelaşi lucru se va întâmpla şi la nivelul identităţii. Spre deosebire de identităţile naţionale, care se construiesc şi se definesc prin opoziţii – e destul să privim spectacolele pro­vocate de  competiţiile sportive, sau altele, între naţiuni, pentru a nu vorbi de războaie –  identitatea europeană se construieşte prin conver­genţă. Omul va putea redobândi dimen­siunea pe care a avut-o în Grecia antică sau în Renaştere.

 

– Anul trecut aţi publicat o carte despre Gherasim Luca într-o colecţie nouă, a unei edituri curajoase, o colec­ţie care, poate în secret, poate deschis, mulţi intelectuali din ţară ar fi sperat că va exista într-o zi. Colecţia se cheamă Les Roumains de Paris şi apare sub coordonarea lui Basarab Nicolescu la editura pariziană Oxus…

 

– Este un proiect admirabil, nu numai pentru că aduce în prim-plan România, opunând realităţi de un alt ordin stereotipului de receptare care s-a instalat în Occident – cuvântul român apare cel mai adesea în contextul relatărilor despre copiii străzii, sărăcie, înapoiere, cerşetorii din metrou, minorităţi discriminate etc. – dar şi pentru că autorii şi artiştii de care se ocupă monografiile apărute – Cioran, Fondane, Gherasim Luca, Victor Brauner, Brâncuşi, Mircea Eliade, Claude Sernet, Tristan Tzara; urmează în curând Ionesco şi Panait Istrati – sunt precursorii omului european de care am vorbit mai înainte. Nu e vorba de a oferi amatorilor încă un prilej de mândrie naţională sau de a recupera aceşti autori în scopuri de imagine ci de o invitaţie la cunoaştere, reflecţie şi emulaţie. În mod inexplicabil, acest proiect, unic din câte ştiu, ca amploare şi importanţă, remarcat ca atare de media din Franţa, n-a suscitat în România, cu foarte puţine excepţii,  decât un interes mediocru. Fatalitatea micului context n-a ajuns la data de expirare.

– Ce credeţi că ar mai fi de făcut pentru cunoaşterea autentică a oame­nilor de cultură, a artiştilor români care au constituit, cu o expresie a lui Robert Sabatier, din Histoire de la počsie française, acel „etonnant phénomčne" ce a alimentat ebuliţia culturii franceze în secolul care a trecut ?

 

– Iniţiativele şi ocaziile nu lipsesc, cultura franceză îşi cultivă cu grijă memoria. Recent, am participat la întâlnirile prilejuite de le Printemps des počtes/Pri­­măvara poeţilor, unde am fost invitat să prezint, de fiecare dată în faţa unui public numeros şi deosebit de receptiv, poeţi români care au scris în franceză. La toamnă vor fi invitaţi în Franţa 12 scriitori români în cadrul a ceea ce se cheamă aici Les belles étrangčres, frumoasele în chestiune fiind literaturile străine. Dar  acestea sunt proiecte franceze. Ar fi normal ca ele să-şi găsească un corespondent în altele, venite din România, ca rezultat al unor consultări şi cooperări perma­nente. Din păcate, astfel de iniţiative nu sunt decât sporadice, izolate, lipsite de anvergură şi impregnate de un prea apăsat spirit local.

 

– N-am să vă pun întrebarea pre­vizibilă, întrebarea-clişeu: Cum vede România de la Paris scriitorul şi jurnalistul Petre Răileanu…

 

   – Aş răspunde în două cuvinte: cu speranţă.

 

– … aş vrea să ştiu mai curând câte ceva despre proiectele dumneavoastră într-o Europă de dincolo de pragul lui 2007, o Europă în care ne putem căuta rădăcinile culturale sau se presupune că ne vom putea croi viitorul fără a mai ţine seama de convenţia frontierelor.

 

Am mai multe proiecte, de călătorii şi de cărţi, şi ele merg chiar în sensul afirmaţiei din întrebarea dumnea­voastră. Pe care vă propun să o păstrăm ca pe o frumoasă concluzie a dialogului nostru. Mai ales că ea ne îndeamnă să ne raportăm la viitor. Există popoare în mentalul cărora viitorul este o dimensiune absentă. Scriitorul Leonardo Sciascia spune că în dialectul sicilian verbele sunt defective de viitor. Nu e cazul limbii române, dar am impresia că viitorul este absent din mentalul românesc. A venit, cred, timpul să reabilităm viitorul.

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR