Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.1/2006 Sectiunea Mondo militare
Un Orient nu prea îndepărtat - prezent şi perspective (I)

Alexandra Sarcinschi
Un Orient nu prea îndepărtat - prezent şi perspective (I)

Articol introdus pe 01/07/2006

Orientul Îndepărtat reuneşte sub această denumire trei dintre marile puteri ale lumii – F. Rusă, China şi Japonia – şi ţări precum: Coreea de Nord, Coreea de Sud şi Taiwan. Ţările din această zonă sunt preocupate de stabilitatea pe termen lung a regiunii, deşi evenimentele din 11 septembrie 2001 nu le-au alterat relaţiile interne şi internaţionale. În acelaşi timp, se poate vorbi şi despre existenţa unui proces de tranziţie ce se desfăşoară la nivel de sistem intern şi de relaţii de putere la nivel regional, care tinde într-o oarecare măsură spre democraţie şi economia de piaţă în aproape toate societăţile.

Caracterizare succintă

Este interesant de analizat ideea conform căreia Orientul Îndepărtat este o regiune atât „în tranziţie", cât şi „de tranziţie". Primul concept se referă în principal la tranziţia sistemică şi poate fi aplicat unei regiuni în dezvoltare. Tranziţia sistemică cuprinde suma proceselor de tranziţie existente la nivel naţional. Tranziţia odată ce este finalizată va avea drept rezultat o regiune ale cărei caracteristici sunt complet diferite de cele de acum 50 de ani. După ce această stare va fi atinsă, schimbarea va continua şi va putea include un nou proces de tranziţie, către un alt model de organizare regională sau statală. Acesta este şi cazul Asiei de Est, regiune ce a îmbrăţişat demo­cra­ţia, preponderent în dimensiunea sa economică, tranziţia către o societate deschisă, pluralistă, modernă întârziind. Nu este surprinzător, întrucât piaţa este mult mai sensibilă la influenţele externe decât dimensiunea culturală a unei societăţi. Dacă stabilitatea este scopul principal, atunci regiunea l-a atins în mare parte, deşi nu există indicatori ai finalizării transformării. Pentru regiune, provocarea constă în asigurarea constanţei schimbării. O modalitate de adresare la această provocare este gestionarea schimbării pe două niveluri: internaţional şi naţional. Un exemplu pentru primul nivel este procesul de transformare iniţiat de SUA către China, deşi nu este încă evident cum şi de când a început şi nici dacă va fi finalizat. Al doilea nivel vizează schimbările intervenite în interiorul unui stat, aici situaţia fiind mult mai clară: schimbarea se petrece rapid în unele ţări sau mai încet în altele, dar nu constituie un pericol semnificativ pentru regiune şi în plus gestionarea proceselor reprezintă o responsabilitate a statelor individuale, nu a întregii regiuni.

În ansamblu Asia de Est este profund afectată de globalizare şi liberalizare, dar şi de criza asiatică din anii 1997-1998, ce pare să fi schimbat societăţile din regiune la fel de mult ca şi celelalte două procese. Din aceste motive, tranziţia est-asiatică a fost profundă şi dramatică deşi multe dintre schimbări au fost încununate cu succes.

Specialiştii afirmă că neoliberalismul şi liberalizarea, ce au fost declanşate în „anii Reagan şi Thatcher", au triumfat odată cu colapsul Uniunii Sovietice (1980-1990). Au avut loc schimbări subtile la nivelul mentalităţilor referitoare la ordinea de după al II-lea război mondial, iar odată cu liberalizarea Europei de Est şi căderea Zidului Berlinului, neoliberalismul şi-a început drumul spre succes. Triumful său a fost complet când URSS a colapsat sub greutatea ineficienţei comunismului, iar China a început să introducă progresiv un nou tip de experiment – „socialismul chinez".

În ceea ce priveşte globalizarea, se poate vorbi despre schimbul global rapid şi masiv a unor elemente-cheie: bunuri şi servicii, capital, resurse umane, idei şi informaţii. Revoluţia IT a constituit instrumentul realizării acestui proces. SUA, Europa (incluzând Europa Centrală şi de Est şi Rusia), Japonia, părţi ale Asiei de Est (inclusiv China), Australia şi Noua Zeelandă au fost absorbite de globalizare, în timp ce zonele rurale ale Asiei, Americii Latine şi Africa au fost marginalizate.

Un alt factor al tranziţiei este repre­zentat de criza asiatică (1997-1998), ce a avut importante consecinţe poli­tice, eco­nomice, financiare şi sociale asupra ţărilor ASEAN şi a Coreei de Sud, dar indirect şi asupra Chinei, Japoniei şi Taiwa­nului. Această criză a fost, într-adevăr, o criză totală: a început ca una financiară, a devenit economică, apoi socială şi politică.

Toţi aceşti factori de transformare au iniţiat procesul de tranziţie al statului-naţiune asiatic. Datorită globalizării, s-a resimţit nevoia de a se redefini sta­tul-naţiune în termeni de prerogative şi puteri. Mulţi dintre liderii asiatici au înţeles că trebuie redus controlul total asupra unei multitudini de politici şi decizii, de la controlul monetar, la politicile comerciale şi problemele de securitate şi de mediu. Tranziţia statului-naţiune în Asia înseamnă redefinirea naţiunii şi nevoia de a stabili un nou „contract social" între membrii societăţii şi autorităţi, fără de care o naţiune este condamnată la instabilitate.

În Asia, statul-naţiune trebuie să se lupte atât cu aşa-numita putere „soft" (cultură, economie, putere şi influenţă intelectuală), cât şi cu cea „hard" (putere politică şi militară). În general, statele s-au bazat pe puterea politică şi militară pentru a-şi proiecta voinţa şi influenţa, dar în actualul context de globalizare, puterea culturală, economică şi intelectuală a sporit ca importantă. Este necesar ca statul-naţiune să-şi îmbunătăţească rolul şi statutul în lume, centrându-se nu numai pe puterea „hard", ci şi pe cea „soft". China este un exemplu de dezvoltare a puterii „soft", ea realizând faptul că în prezent nu poate concura astfel cu puterea politică şi militară a Statelor Unite ale Americii.

De asemenea, tranziţia presupune şi redefinirea relaţiilor între statele regiunii. Regionalismul asiatic este în curs de cristalizare în condiţiile în care ţările se orientează către comerţ, investiţii, ideile şi expertizele occidentale. Regionalismul ar putea reprezenta o noua formă de tranziţie pentru ţările asiatice, pe măsură ce acestea încearcă să depăşească problemele legate de suveranitatea naţională.

Finalizarea tranziţiei Asiei de Est ar putea avea implicaţii uriaşe atât în plan regional, cât şi internaţional. Pentru a putea verifica această ipoteză, este necesară analiza succintă a celor mai importante ţări din regiune: China, Japonia, Coreea de Nord şi de Sud.

China

China a reprezentat secole întregi o civilizaţie de frunte, depăşind restul lumii în domeniul artei şi ştiinţei. În cursul istoriei, societatea a pendulat între centralizare şi anarhie – punctată de repetate invazii străine, statul fiind instrumentul principal de coeziune internă şi prestigiu extern. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, China a fost ameninţată de nelinişti civile, foamete, înfrângeri militare şi ocupaţie străină. După cel de-al II-lea război mondial, comuniştii, sub conducerea lui Mao Zedong au stabilit o dictatură care, în timp ce asigura suveranitatea Chinei, a impus un control strict asupra vieţii cotidiene şi a costat viaţa a milioane de oameni. După 1978, succesorul său, Deng Xiaoping a introdus gradual reformele orientate spre piaţă şi procesul decizional descentralizat. Până în anul 2000 producţia s-a dublat, deşi controlul politic rămâne intens, în timp ce controlul economic a fost relaxat.

În cifre, China numără o populaţie de aproximativ 1 280 700 000 pe o suprafaţă de 9 596 960 km2. PIB-ul său atinge aproximativ 1 200 miliarde de dolari în 2003. Resursele naturale ale acestei arii constau în: cărbune, minereu de fier, petrol, gaze naturale, mercur, cositor, mangan, molibden, vanadiu, magnetită, aluminiu, plumb, zinc, uraniu şi are probabil cel mai mare potenţial hidroelectric din lume. Un aspect negativ al folosirii acestei uriaşe suprafeţe de teren este că numai 13,31% este arabil, din care doar 1,2% are recolte permanente.

În ceea ce priveşte sistemul politic, China este un stat comunist, împărţit în 22 de provincii (oficialii chinezi consideră că Taiwanul este cea de-a 23-a provincie), 5 regiuni autonome şi 4 municipii. Executivul cuprinde: preşedintele (Hu Jintao, ales de către Congresul Naţional Popular la 15 martie 2003), vicepreşedintele (Zeng Qinghong, ales la aceeaşi dată de către acelaşi organism), prim-ministrul, patru viceprim-miniştri şi Consiliul de Stat, numit de către Congresul Naţional Popular. Legislativul este reprezentat din Congresul Naţional Popular unicameral, format din 2985 de membri. Puterea judecătorească se află în mâinile Curţii Supreme Populare (judecătorii sunt numiţi de către acelaşi Congres Naţional Popular), curţilor locale populare şi curţilor speciale populare (în următoarele domenii: militar, maritim şi transporturi feroviare).

Viaţa politică chineză nu aduce în prim-plan decât Partidul Comunist Chinez, celelalte mici grupări politice fiind sub controlul strict al acestuia, şi Partidul Democrat Chinez, ce „trece" drept potenţialul rival al partidului de guvernământ.

Noua conducere de la Beijing

Hu Jintao a preluat puterea în perioada 2002 - 2004. Iniţial, în 2002 a fost ales secretar general al Partidului Comunist; ulterior, în 2003 şi 2004 a fost promovat preşedinte al republicii şi al Comisiei Militare Centrale a PCC. Hu Jintao – de profesie inginer hidrotehnic – a condus Tineretul Comunist (1982), provincia Tibet (1988) şi Şcoala Supe­rioară de partid (1992). Analiştii îl consideră un pragmatic care se bazează pe o structură de cadre disciplinate, ghidată de foşti camarazi ai lui Hu, de la Şcoala Superioară de partid. Programul său politic intern ar consta în: „dezvoltarea armonioasă a tuturor regiunilor" (cu ani în urmă au fost favorizate provinciile din est şi sud); sprijin pentru populaţia rurală; combaterea corupţiei; întărirea „moralei de partid"; comba­te­rea tendinţelor centrifuge din provincii; reducerea decalajelor grave dintre bogaţi şi săraci (peste 160 de demonstraţii pe zi provocate de cauze social-economice). Unii observatori avertizează că partidul s-ar lăsa influenţat tot mai evident de conducerea militară şi de „sloganuri naţionaliste", folosite pentru a coagula o societate periclitată de deosebiri flagrante de avere şi de un şomaj în creştere vertiginoasă. În ultimii ani, naţionalismul renăscut s-a materializat prin „cultul marilor împăraţi chinezi", în special, prin glorificarea lui Wu Di, întemeietorul Dinastiei Han (seco­lul II î. Hr.).

China face parte dintr-o multitudine de organizaţii internaţionale, dintre care cele mai importante sunt: ASEAN (partener de dialog), G7, ONU (este membru permanent al Consiliului de Securitate), Organizaţia Mondială a Comerţului etc.

Din punct de vedere economic, în ultimii ani, China a înregistrat o creştere spectaculoasă (în anul 2002, creşterea reală a produsului intern brut a fost de 8%, iar flata inflaţiei a fost de – 0,8%). Cifrele arată că populaţia care trăieşte sub limita de subzistenţă reprezintă 10% din populaţia totală (estimare 2001), forţa de muncă numără 744 milioane de oameni, iar şomajul are o rată de 3,1%. În ultimii ani, ritmul de creştere al economiei mondiale, care a ajuns până la circa 5%, a fost susţinut de economia americană şi cea chineză. Cele două economii au contribuit împreună cu aproape 50% la creşterea economică globală. Consumatorii ame­ricani şi producătorii chinezi sunt cei care au împins înainte economia mondială.

Expansiunea economică a Chinei din ultimul timp a contribuit în mare parte la creşterea cererii mondiale de energie, ceea ce a condus la majorarea preţului petrolului. Economia chineză a devenit locomotiva Asiei de Est, exporturile sale jucând un rol important şi în refacerea economiei japoneze. De asemenea, China este cel mai important beneficiar de investiţii străine directe (49 308 milioane de dolari), având în vedere că multinaţionalele şi-au localizat aici operaţiunile pentru a profita de mâna de lucru ieftină şi de imensa piaţă internă. În 2003, importurile Chinei au crescut cu până la 40%, iar în ultimii ani, acestea au reprezentat o treime din creşterea totală a importurilor mondiale.

În prezent, economia Chinei se supra­încălzeşte. Se apreciază totuşi că feno­menul nu a atins nivelul celui de la înce­putul anilor '90, când inflaţia, investiţiile şi creditul au înregistrat ritmuri de creştere mult mai mari decât în prezent. În plus, autorităţile au impus măsuri de încetinire a avansului eco­nomic. Investiţiile şi creditarea bancară şi-au redus ritmul de dezvoltare. Politica monetară americană foarte relaxată este în parte răspun­zătoare de boom-ul economiei chineze. Yuanul fiind legat de dolarul american, China a fost aproape forţată să importe condiţiile monetare relaxate din SUA. Ratele ridicate ale dobânzii din China au atras fluxuri importante de capital care au inflamat lichidităţile interne, încurajând creditarea bancară în exces.

Specialiştii apreciază că economia chineză trebuie să-şi diminueze expan­siu­nea puternică în mod treptat, fără ca aceasta să provoace o prăbuşire econo­mică, aşa cum s-a întâmplat în cadrul economiei mondiale, deoarece o prăbu­şire a economiei sale ar afecta creşterea avansului economic până în jur de 7%. Se speculează chiar că dacă autorităţile vor continua reformele, în următorii zece ani, Beijingul ar putea conduce cea mai puternică economie din lume.

În mod cert, dezvoltarea Chinei va afecta restul economiei mondiale, de la locurile de muncă, până la preţul petrolului. Analiştii apreciază că integrarea Chinei în economia mondială va conduce la reducerea salariilor pentru muncitorii slab calificaţi şi la diminuarea preţurilor pentru cea mai mare parte a bunurilor de consum, însă randamentul capitalului va spori.

Ascensiunea rapidă a economiei chineze provoacă intensificarea cererii de materii prime şi energie pe plan mondial. Se pune întrebarea dacă economia globală va fi capabilă să furnizeze suficiente resurse în viitor pentru a susţine această ascensiune verti­ginoasă. Deja China a ajuns cel mai însemnat consumator de oţel, cărbune şi ciment şi cel de-al doilea mare consumator de petrol după SUA. Cererea de petrol a Chinei s-a dublat în ultimii zece ani. Producţia proprie de petrol a crescut lent, astfel încât China a trebuit să-şi asigure necesarul de petrol prin importuri. Consumul său de petrol a sporit cu 15% în 2004, ceea a contribuit semnificativ şi la modificarea recentă a preţurilor petrolului. În opinia analiştilor, ceea ce se va întâmpla cu preţul petrolului va depinde în mare parte de modul în care China va reuşi să-şi încetinească ritmul alert de creştere economică.

În prezent, consumul de energie pe cap de locuitor în China nu este la nivelul celui din Coreea de Sud sau Japonia, dar în următorii ani se va modifica. De exemplu în China există în prezent o maşină la fiecare 70 de locuitori, spre deosebire de o maşină la fiecare doi americani. Dacă deţinătorii de maşini din China ar ajunge la nivelul din SUA, aceasta ar însemna să existe 650 milioane de automobile în China, adică mult mai mult decât există la ora actuală în toată lumea.

China şi alte state asiatice au intervenit pe piaţă pentru a bloca aprecierea monedelor lor naţionale în raport cu dolarul. Aceste state menţin un curs de schimb artificial al monedei lor pentru a-şi încuraja exporturile competitive şi a crea locuri de muncă. Mulţi economişti socotesc că menţinerea unei rate fixe de schimb a yuanului distorsionează comerţul şi fluxurile de investiţii şi împiedică ajustarea ratelor de schimb la nivel global.

Deschiderea economică a Chinei a fost iniţiată în anii '80 şi a determinat reîntoarcerea la dimensiunea ei maritimă. Ieşirea din criza perioadei maoiste a fost posibilă datorită reinstalării sectorului capitalist în cadrul domeniului maritim al ţării, de la frontiera cu Rusia, la cea cu Vietnamul. Conform unor experţi, această dezvoltare economică impulsionată de stat şi de întreprinderile străine (japoneze, americane, australiene, coreene, euro­pene şi taiwaneze) a contribuit la modificarea echilibrului intern al Chinei, atrăgând spre regiunile litorale zeci de milioane de chinezi. Totuşi, există şi aspecte negative ale dezvoltării: a fost adâncită prăpastia dintre o Chină a creşterii şi una internă, subdezvoltată, ridicând totodată şi problema opoziţiei dintre controlul exercitat de către un stat rămas comunist şi provincii unde renaşte un puternic regionalism. Dezvoltarea fără precedent a ţinuturilor litorale chineze a readus în atenţie problema echilibrului forţelor centrifuge şi centripete din istoria Chinei. Până în prezent, statul a reuşit să controleze curentele regionaliste prea puternice şi tendinţele centrifuge ale periferiei sale, prin mai mulţi factori – printre care se numără şi resuscitarea foarte puternică a naţionalismului chinez, atât în interiorul ţării, cât şi în exteriorul ei.

În ciuda problemelor cauzate de SARS (afectarea foarte gravă a tuturor ramurilor industriei), se prevede o creştere anuală a economiei cu peste 7%. Cu toate acestea, creşterea continuă a PIB-ului maschează faptul că şomajul creşte în continuare. Există patru sectoare care absorb forţa de muncă – turismul, aviaţia civilă, divertismentul şi comerţul cu amănuntul –, dar şi aici, numărul angajărilor va scădea în următorii doi ani. Toate aces­tea prevestesc o amplificare a şomajului în mediul urban, cu importante consecinţe negative asupra stabilităţii sociale. Concluzia este ca ratele surprinzătoare de creştere nu se traduc automat în creşterea numărului de locuri de muncă.

În ansamblu, sporirea şomajului, lipsa unei reţele eficiente de securitate socială, dezvoltarea neuniformă, discrepanţele veniturilor, migraţia internă şi alte probleme se combină, rezultatul fiind o situaţie periculoasă pe piaţa muncii. Mai mult, dezvoltarea neregulată a contribuit la degradarea mediului, lipsa apei potabile, despăduriri, practici abuzive în domeniul ocupării forţei de muncă şi corupţia la cele mai înalte niveluri. Gu­vernul a recunoscut că aceste probleme constituie provocări grave la adresa stabilităţii socio-economice, însă măsurile luate s-au dovedit a fi încă inconsistente.

Tot în plan intern, modernizarea forţe­lor armate constituie parţial şi rezultatul creşterii din ultimii ani a productivităţii industriei de apărare. Reforma industriei de apărare începută în anii '90, spre deosebire de cea anterioară, este substanţială şi a influenţat pozitiv calitatea output-ului acestei ramuri. Îmbunătăţirile au fost graduale şi incrementale şi se aşteaptă continuarea şi în viitor a acestei tendinţe, presupunând că va fi menţinută creşterea economică. Firmele de arma­ment chineze produc o largă gamă de armament modern, care în scurt timp, prognozează specialiştii în domeniul securităţii, va putea fi folosit într-un posibil conflict cu Taiwanul şi vor consolida la prezenţa militară a Chinei în Asia. Industria de apărare chineză cuprinde în prezent 11 întreprinderi de stat precum: Corporaţia Grupului Naţional Nuclear Chinez, Corporaţia Grupului pentru Ştiinţă şi Tehnologie Aerospaţială, Corporaţia Grupului Industriei de Construcţii Navale, Corporaţia Grupului pentru Tehnologie Electronică etc. Aceste firme nu sunt controlate de Armata chineză, ci sunt entităţi civile ce activează sub autoritatea Consiliului de Stat şi a Comisiei de Stat pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Industrie pentru Apărarea Naţională.

În martie 2003, bugetul Armatei Populare de Eliberare (APE) a fost mărit cu 9,9%, ajungând la aproape 22,4 miliarde de dolari. Acesta reprezintă cea mai mică creştere din ultimii zece ani, reflectând decizia guvernului de a redirecţiona fondurile bugetare pentru a îmbunătăţi nivelul de trai al celor mai săraci cetăţeni. Totuşi, bugetul de apărare al Chinei include şi costurile cercetării în domeniul armamentelor şi cheltuielile pentru achiziţii. În realitate, bugetul apărării este de aproximativ 60 miliarde de dolari, iar APE are fondurile necesare continuării programului pe termen lung de modernizare a forţelor. China desfăşoară în prezent un program de achi­ziţii de sisteme avansate din F. Rusă, în timp ce lucrează în sensul îmbunătăţirii calităţii produselor şi programelor proprii. Dezba­teri vii suscită problematica embargoului SUA şi UE asupra importurilor militare chineze. În ansamblu, programele de achiziţii sunt destinate sporirii perfor­manţelor rachetelor şi capacităţilor aeriene şi navale, ce permit Chinei proiecţia puterii la distanţe mari. De asemenea, China acordă mare atenţie şi războiului informaţional şi are în vedere o viitoare restructurare a APE, în sensul transformării sale într-o forţă mai mică şi mai flexibilă. Probabil că aceste transformări vizează continuarea desfăşurării de capacităţi militare avansate în Taiwan. Pentagonul a estimat recent că APE a desfăşurat până acum 450 de rachete balistice cu rază scurtă de acţiune în proximitatea Taiwanului, numărul lor crescând cu 75/an. În aceste condiţii, SUA se tem că superioritatea calitativă a Taiwanului, în condiţiile unei moder­nizări încete a forţelor, va fi anulată de continua expansiune a capacităţilor militare ale Chinei. De aceea, SUA intenţionează să îmbunătăţească atât sistemul taiwanez de comandă, control, supraveghere şi recunoaştere, cât şi apărarea antiaeriană. Dacă balanţa calităţii se va înclina spre China în următorii ani, va creşte şi presiunea cercurilor politice şi militare chineze asupra Taiwanului.

În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale, raporturile cu Taiwanul, constituie un element important. În ultimul deceniu, Taiwanul, prin reafirmarea unităţii sale teritoriale, a creat noi tensiuni în relaţiile cu China. Schimbarea a intervenit după 1990 şi a avut primele rădăcini în politicile interne taiwaneze. Performanţa economică impresionantă a Taiwanului şi integrarea sa în sistemul de comerţ internaţional au devenit sursa mândriei naţionale şi au influenţat pozitiv perceperea statutului în lume al acestei ţări. Schimbarea a fost văzută ca fiind împotriva constrângerilor impuse de China şi de comunitatea internaţională, ca răspuns la poziţia acesteia în lume. Drept consecinţă, mulţi taiwanezi au acuzat China că a impus această „cămaşă de forţă" internaţională. De asemenea, ameninţările militare ale Chinei (1995) au întărit identitatea taiwaneză şi au slăbit sprijinul pentru revenirea teritoriilor la China. În prezent, ideea că Taiwanul este deja o ţară independentă şi suverană nu mai constituie un curent radical, ci viziunea majorităţii populaţiei. Din aceste mo­tive, liderii chinezi sunt profund preocupaţi de tendinţele din evoluţia politicilor interne taiwaneze şi de relaţiile militare dintre Taiwan şi SUA sau dintre Taiwan şi Japonia.

China mai este implicată şi în alte dispute complexe asupra Insulelor Spratly cu Malaiezia, Filipine, Vietnam şi posibil Brunei pentru rezolvarea cărora, în noiembrie 2002, a semnat „Declaraţia referitoare la comportamentul părţilor în sudul Marii Chinei", un mecanism pentru eliminarea tensiunilor lipsit de un cadru legal în ceea ce priveşte „codul de comportament". Alte dispute şi tensiuni se înregistrează în următoarele zone:

- graniţa militarizată cu India (au fost organizate peste 13 runde de mese de lucru pentru rezolvarea acestei dispute);

- dispute cu Japonia asupra insu­lelor Senkaku (cu zăcăminte de hidro­carburi);

- dispute asupra graniţei cu Tadjikista­nul;

- dispute aflate în curs de rezolvare asupra graniţei cu Kazahstanul;

- imigraţia ilegală din Coreea de Nord;

- demarcarea graniţelor maritime şi a zonelor comune de pescuit cu Vietnamul;

- ocuparea de către China a Insulelor Paracel, ce sunt revendicate de Vietnam şi Taiwan etc.;

- ameninţarea fundamentalistă din zona locuită de uighuri, în nord-vestul ţării;

- dispute există şi asupra situaţiei din Tibet.

Deosebit de importante sunt relaţiile Chinei cu India. Din punct de vedere al domeniului securităţii, cele două ţări s-au confruntat în 1962 cu un război de gra­niţă ce a deteriorat relaţiile sino-indiene din următorii ani. Mai mult, testele nucleare indiene din 1998 au fost interpretate de către China drept o manevră ostilă, disensiunile luând amploare când ministrul indian al Apărării a declarat că China este princi­pala ameninţare la adresa securităţii Indiei. Relaţiile s-au îmbunătăţit odată cu decizia Indiei de a accepta formal că Tibetul este o parte a Chinei. Alianţa de facto sino-pakistaneză şi implicarea indirectă a Beijingului în problema Kashmirului trezesc pe mai departe ostilitatea Indiei. La fel, influenţa crescândă a Chinei în Birmania şi Bangladesh este percepută negativ de oficialităţile indiene. Abordarea pozitivă a relaţiilor s-a manifestat totuşi în domeniul exerciţiilor militare bilaterale (noiembrie 2003). Ambele ţări s-au implicat într-un exerciţiu naval de căutare şi salvare de-a lungul coastei Shanghaiului, ceea ce a avut ca rezultat principal creşterea nivelului de încredere între cele două armate. În aprilie 2005, cele mai populate state ale lumii au încheiat un tratat de prietenie şi frontieră. În 2006, însă, New Delhi şi Washingtonul au semnat o „alianţă nu­cleară paşnică."

Pentru americani, China reprezintă o preocupare majoră. Pe de o parte, se consideră cooperarea cu ea indispen­sabilă în Asia-Pacific, pe de altă parte, îngrijorează apariţia unor „tendinţe imperiale" ale Beijingului în Coreea, Indochina, Asia de Est şi Centrală. Pragmatică, echipa de la Beijing favorizează atât cooperarea politico – militară cu F. Rusă (Grupul de la Shanghai) şi doctrina „antihegemonistă," cât şi colaborarea cu SUA, UE, India şi ASEAN. Pe plan mai larg, China oferă asistenţă statelor şi grupărilor „antihegemoniste" din lumea arabă, America Latină, Africa etc. În dialogul cu SUA, China intră într-o nouă perioadă a relaţiilor nucleare strategice, complet diferite de cele din trecut. Pe măsura ce China îşi modernizează arsenalul nuclear, ea va realiza o capacitate de descurajare mult mai solidă şi mai credibilă, însă SUA îşi vor accentua apărarea strategică, descurajarea convenţională strategică şi preempţia, monitorizând în permanenţă evoluţia Chinei. Această perioadă nesigură de tranziţie este deja marcată de suspici­uni cauzate de lipsa de transparenţă, ceea ce ar putea duce la răcirea relaţiilor sino-americane. Pentru a evita consecinţele negative şi a introduce o mai mare stabilitate în dinamica relaţiilor nucleare dintre aceste două puteri, este nevoie de eliminarea tensiunilor, stabilirea clară a scopurilor şi aplicarea unor măsuri ferme de siguranţă. În absenţa unor astfel de discuţii oficiale între cele două părţi, Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale – Washington pe de o parte, Fundaţia pentru Studii Internaţionale Strategice de la Beijing şi Departamentul pentru Controlul Armamentelor al Ministerului Chinez de Externe pe de altă parte, au iniţiat un proiect ce urmăreşte îmbunătăţirea relaţiilor din domeniul nuclear dintre SUA şi China. Proiectul include: vizite reciproce la nivel înalt, briefing-uri şi consultaţii cu specialişti din ambele ţări, activităţi comune de cercetare şi publicaţii. Principalul scop este ca în viitor, SUA şi China să reia discuţiile strategice şi să înceapă un dialog mult mai serios şi realist pentru a putea menţine o relaţie stabilă în eventualitatea construirii sistemelor de apărare anti-rachetă. Dincolo însă de aceste tensiuni punctuale, China beneficiază de aport de capital şi de tehnologie din SUA şi de asistentă pentru rapida integrare în economia mondială. În domeniul comercial au apărut însă conflicte legate de preţurile de dumping ale unor produse chinezeşti şi de încetinirea dovedită în liberalizarea economiei.

În ultimii ani, China a promovat un nou concept de securitate (NCS) ce afir­mă angajamentul Chinei de a pro­mo­va mai eficient pacea şi prosperitatea în noua ordine mondială. NCS constituie un instrument pentru contra­ca­rarea de către China a aşa-perceputului control american şi pentru afirmarea rolului de conducător regional responsabil şi pacifist al Chinei. NCS are în vedere: securitatea prin cooperare; o înţelegere mai largă a conceptului de securitate, ce include şi ameninţările din afara conflictului militar tradiţional stat versus stat; cooperarea pentru securitate al cărei scop constă în promovarea încrederii între state, nu categorisirea acestora în potenţiali adversari sau prieteni; dialogul multilateral; măsurile de construire a încrederii; controlul armamentului şi neproliferarea; interacţiunea economică extinsă ca politică ce reduce tensiunile sociale interne; denunţarea folosirii forţei şi a ameninţării cu folosirea forţei pentru a stopa disputele politice; relaţiile, bazate pe egalitate şi respect, dintre ţările pu­ternice şi cele slabe.

NCS reafirmă neinterferarea în problemele altor ţări, ceea ce sugerează o continuare a disputelor între SUA şi China asupra unor aspecte precum: asistenţa acordată de către SUA Tai­wa­nu­lui sau plângerile depuse de Departamentul de Stat American şi de alte organizaţii şi indivizi din SUA asupra nerespectării drepturilor omului în China. Pe de altă parte, în numeroase dezbateri (cu Irak, Iran, Sudan), China a făcut „front comun" cu F. Rusă în Consiliul de Securitate al ONU. China ar putea folosi principiul „beneficiului mutual" în relaţiile economice ca bază pentru contra­ca­rarea reclamaţiilor referitoare la violarea obligaţiilor chineze ce reies din rolul de membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (admitere în 2001).

Obiecţiile Chinei vizavi de extinderea spre est a NATO şi asupra prezenţei americane în Asia de Est (inclusiv parteneriatele de securitate cu Japonia, Australia şi Coreea) reprezintă o problemă căreia oficialii chinezi îi acordă din ce în ce mai multa importanţă. Australia de exemplu consideră China ca fiind un foarte important partener de comerţ. Refacerea parţială a puterii militare a Japoniei nu poate fi privită cu linişte la Beijing, chiar dacă americanii şi niponii subliniază caracterul ei preponderent defensiv.

Mai nou, liderii din Beijing sugerează că americanii s-au lansat într-o politică de „încercuire" a ţării lor, prin: întărirea alianţei cu Japonia şi ASEAN; dezvoltarea cooperării politico-militare cu India; garantarea securităţii Taiwanului; stabilirea de baze militare şi de relaţii speciale în Pakistan şi Asia Centrală. În acest context, în aprilie 2005 SUA au perfectat tratate de prietenie şi parteneriate strategice cu Pakistanul sau India. Concomitent, s-au intensificat relaţiile cu Asia de Sud-Est.

Prioritare pentru China sunt şi problemele Extremului Orient, Asiei Centrale şi de Sud-Est. Raporturile cu F. Rusă şi statele din Asia Centrală se centrează pe cooperarea bilaterală şi în cadrul Grupului de la Shanghai. Dacă în anii 2000-2001, se lua în calcul o posibilă „axă anti-hegemonistă" F. Rusă-China, astăzi evoluţiile sunt departe de o astfel de alianţă, cu toate că Moscova alimentează vertiginos arsenalul militar chinez. Interesele ruse şi chineze se confruntă, totuşi, în Asia Centrală, Siberia de Est şi Coreea. Beijingul este astfel foarte activ pe piaţa petrolieră a Asiei Centrale şi a finanţat o importantă conductă ce face legătură cu Kazahstanul. După 2001, Moscova resimte o insistentă „presiune" a imigraţiei ilegale în Siberia şi pare a favoriza prezenţa militară occidentală în Asia Centrală şi relaţiile economice strânse în Japonia. La rândul său, criza prelungită din Coreea de Nord nu poate fi gestionată exclusiv de China.

Teme importante ale politicii externe chineze se referă la „criza nucleară" provocată de Coreea de Nord sau la tensiunile sporite din raporturile cu Japonia (ambele puteri se concurează economic şi politic în Asia de Est şi de Sud-Est, deşi schimburile reciproce pot atinge 195 miliarde de dolari în 2005). De asemenea, China aspiră la crearea unei „pieţe comune" în Asia de Est şi de Sud-Est (2004) şi participă activ la dialogul Asia-Pacific. O direcţie prioritară a Chinei se referă la „parteneriatul" cu UE, îndeosebi cu Germania şi Franţa. Beijingul îşi asumă din ce în ce mai evident un „rol mondial", în cadrul Consiliului de Securitate sau în abordarea problematicii Africii, Americii Latine şi Orientului Apropiat.

Taiwan are o populaţie de 22,6 milioane locuitori, la o suprafaţă de 36 000 km2. PIB – 441 miliarde de dolari. Forţe armate permanente: 300 000 oameni, 900 tancuri, 440 avioane de luptă, 21 fregate, 2 submarine, 11 distrugătoare. Economie în expansiune, exporturi masive în China (exporturi generale de 128 miliarde de euro în 2003). Investiţii directe în China (70% din totalul investiţiilor directe taiwaneze). La conducere se află grupările „independiste" (preşedintele Chen-Shui-bian) din jurul Partidului Demo­cra­tic Progresist. Se preconizează moder­nizarea rapidă a forţelor armate cu ajutor american (14,5 miliarde de dolari) şi amplificarea relaţiilor de alianţă cu Washingtonul şi chiar cu Tokio (peste 800 de rachete chineze sunt amplasate în apropierea Taiwanului; o nouă „lege chineză" autorizează folosirea forţei în cazul în care regimul de la Taipei ar proclama independenţa insulei). Foştii naţionalişti (Gomindangul) pledează, însă, pentru reconcilierea sino-taiwaneză.

Mongolia are 2,4 milioane locuitori la o suprafaţă de 1,5 milioane km2. PIB – 1,1 miliarde de dolari. Predomină agricultura (36% din PIB), deşi 56% din populaţie trăieşte în oraşe. Parteneri comerciali sunt China, UE şi F. Rusă. Regim politic democratic din 1990-1992. În anii din urmă, sub influenţa creşterii economiei chineze s-au intensificat activităţile la minele de aur şi cupru. Exporturile de textile (10% din PIB) sunt direcţionate spre SUA. Tensiuni în negocierea datoriei faţă de URSS (redusă la 240 milioane de euro) şi cu China (din cauza minorităţilor din Mongolia Interioară). Puterea aparţine foştilor comunişti (preşedinţia republicii) şi liberalilor (guvernul). SUA sunt interesate de poziţia geostrategică a ţării (vizita preşedintelui G. Bush, 2005).



Trimiteti un mesaj referitor la acest articol.

Mesaje primite:

  Mi se pare un articol bun..dar ceva despre japonia as avea nevoie daca ma puteti ajuta..Va multumesc



ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR