Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.1/2006 Sectiunea Azimut 21
Aurul negru - o sansa pentru Africa ?

George Necula
Aurul negru - o sansa pentru Africa ?

Articol introdus pe 01/07/2007

Distribuţia geografică a principalelor resurse petroliere

În prezent, Africa şi Extremul Orient, alături de Oceania asigură aproximativ câte 10% din producţia petrolieră mondială. Dar, ca şi imagine generală a rezervelor trebuie să o spunem răspicat că datele cu care lucrăm la nivelul acestui studiu sunt cele vehiculate public, adică admise într-un fel de consens al politicienilor, al economiştilor şi al tehnicienilor aflaţi sub influenţa diverselor interese specifice domeniului de activitate.

Africa de Nord apare ca fiind uşor avantajată, în privinţa petrolului faţă de Africa de Vest, cealaltă zonă bogată în hidrocarburi a continentului. Dar, marele avantaj istoric al Africii de Nord este acela de a se găsi de partea cealaltă a Saharei, fiind astfel într-o proporţie mult mai mare în conexiune economică cu Europa, decât cu celelalte ţări de pe propriul continent. Principalul stat petrolier al regiunii este Libia, cu un volum estimat al rezervelor dovedite de 39,126 miliarde de barili, la nivelul anului 2006, urmează Algeria cu 11, 350 miliarde de barili şi Egiptul cu 3, 700. Libia, având o populaţie de mai puţin de 6 milioane beneficiază de unul dintre cele mai mari venituri pe cap de locuitor din Africa datorită exporturilor sale petroliere; ea produce aproximativ 1,643 milioane de barili pe zi, din care consumă 236 000 şi are ca principali parteneri comerciali, în ce priveşte exportul, pe: Italia 37%, Germania 16,6%, şi Spania 11,9%; iar în ce priveşte importul:  Italia 25,5%, Germania 11% şi Coreea de Sud 6,1%. Însă, Libia se confruntă şi ea cu unele probleme sociale, datorită nivelului redus de distribuţie a veniturilor către marea parte a populaţiei şi a şomajului de aproximativ 30%. La polul demografic opus avem Egiptul, cu o populaţie de peste 77 de milioane, din care 16,7% trăieşte sub limita sărăciei şi având o rată a şomajului de 10%. Producţia sa de 700 000 de barili pe zi, raportată la consumul de 566 000, nu reprezintă principala soluţie la problemele economice ale acestei ţări, în care 52 % din forţa de muncă activă este angrenată în sectorul serviciilor. Principalii săi parteneri economici sunt: Italia, S.U.A. şi Marea Britanie, în privinţa exporturilor şi S.U.A., Germania şi Italia la nivelul importurilor. Algeria are o populaţie de 32 de milioane, care a beneficiat destul de puţin de exporturile petroliere ale ţării, având în vedere procentul de 23% aflat sub limita sărăciei şi rata şomajului de 22,5%. Sectorul hidrocarburilor este principala activitate economică, care aduce 60%  din resursele bugetare, 30% din produsul intern brut şi 95% din câştigurile rezultate din export. Algeria produce 1,373 milioane de barili pe zi şi consumă 232 000. Principalii parteneri economici ai ţării sunt: S.U.A. 22,6%, Italia 17,2% şi Franţa 11,4 %, în domeniul exportului şi Franţa 30,3%, Italia 8,2% şi Germania 6,5%, în cel al importului.   

Înainte de a trece la Africa de Vest, principala regiune, în ce priveşte investiţiile externe în domeniul petrolier, trebuie să consemnăm şi aportul Africii Centrale şi de Est, respectiv al Ciadului, cu 1, 500 miliarde de barili şi al Sudanului, chiar dacă resursele de aici sunt estimate la numai 0,563. Ciadul şi-a început exporturile petroliere în 2004 datorită investiţiilor companiilor americane. Populaţia ţării este de aproape 10 milioane, având o rată de creştere de 2,95% şi o speranţă de viaţă de numai 47 de ani; iar procentul populaţiei aflate sub limita sărăciei este estimat la 80%. Producţia petrolieră este de 225.000 de barili pe zi, iar consumul estimat în 2003 era de numai 1450 de barili. Partenerii comerciali ai Ciadului sunt: S.U.A. 67,7%, China 21,5% şi Portugalia 4,3% ca şi destinaţii de export; iar la importuri: Franţa 21,9%, Camerun 16,1% şi S.U.A. cu 10,8%. Cealaltă ţară, Sudanul are o populaţie de peste 40 de milioane, din care 40% trăiesc sub limita sărăciei, iar rata estimată a şomajului este de 18,7%. Producţia petrolieră este de 401,300 de barili faţă de un consum de aproximativ 70 000; iar ca parteneri economici întâlnim: China 66,9%, Japonia 10,7% şi Arabia Saudită cu 4,4% din exporturi; importurile se orientează astfel: China 13%, Arabia Saudită 11,5% şi Emiratele Arabe Unite 5,9%.  

În categoria ţărilor care aparent, la nivelul cifrelor nu spun nimic, se integrează, de asemenea, atât Ghana, cu 0,017 miliarde barili, cât şi Camerun cu 0,400, dar şi Ciadul menţionat anterior, acesta atrăgând investiţii masive pentru extracţia petrolieră. Perla regiunii vestice rămâne, desigur, Nigeria, cu un nivel al rezervelor estimate apropiat de cel al Libiei şi anume, 35, 876 miliarde de barili. Urmează, de la Nord la Sud, Gabon cu un nivel estimat de 2,499 miliarde de barili, Republica Democratică Congo cu 1,506 miliarde şi Angola cu 5,412. Noul actor petrolier, Mauritania, este cotat, în prezent, cu o rezervă de numai un miliard de barili, dar trebuie avut în vedere atât faptul că debutul prospecţiunilor în această ţară este de dată recentă, cât şi precauţia companiilor implicate, în ce priveşte favorizarea propriilor interese. Pentru moment, o producţie substanţială, pornind de la 75.000 de barili pe zi, însoţită de exporturi este prevăzută, începând cu anul 2006. Mauritania are o populaţie de peste 3 milioane, din care 40% trăiesc sub limita sărăciei şi înregistrează o speranţă de viaţă de aproximativ 52 de ani.

Principalul stat petrolier al Africii de Vest, Nigeria este şi cel mai populat din întreg continentul african, având aproape 129 de milioane de locuitori, din care 60% trăiesc sub limita sărăciei, iar speranţa medie de viaţă este de numai circa 46 de ani, o cifră nu tocmai măgulitoare pentru una dintre cele mai mari puteri petroliere ale lumii. Aici petrolul asigură 20% din produsul intern brut, 95% din valoarea exporturilor şi 65% din veniturile bugetului. În plus, producţia alimentară internă nu este suficientă pentru a acoperi consumul populaţiei. Producţia petrolieră este de 2,45 milioane de barili pe zi, raportate la un consum intern de 310 000 de barili. Principalii parteneri economici sunt: S.U.A. 47,4 %, Brazilia 10,7% şi Spania 7,1%, la capitolul exporturi; iar la cel al importurilor se găsesc: China 9,4%, S.U.A. 8,4 % şi Marea Britanie 7,8%. O poziţie economică privilegiată în regiune este aceea a Gabonului, unde condiţiile de stabilitate politică au fost suficiente pentru ca ţara să aibă un venit mediu pe cap de locuitor de patru ori mai mare decât majoritatea ţărilor sub-sahariene, datorită populaţiei de numai 1,400                     000 aproximativ şi a abundenţei resurselor naturale. Producţia sa petrolieră este de 268,900 de barili pe zi, raportată la un consum intern de 12,250 de barili. Principalii săi parteneri economici sunt: S.U.A. 52,9%, China 8,5% şi Franţa 7,3%, în privinţa exporturilor; iar de cealaltă parte întâlnim: Franţa 43,8%, S.U.A. 6,3% şi Marea Britanie 5,9%. Republica Democratică Congo se bucură de cele mai mari resurse dintre cele două ţări care poartă acest nume, dar nu este şi cea mai mare producătoare petrolieră din cauza nesiguranţei şi a problemelor legate de infrastructură. Ea are o populaţie de aproximativ 60 de milioane, iar economia a scăzut dramatic, începând cu mijlocul anilor '80. În plus, războiul izbucnit în august 1998 a redus drastic exporturile ţării şi veniturile bugetare, provocând şi moartea a circa 3,5 milioane de locuitori. Condiţiile s-au îmbunătăţit, începând din 2002, iar producţia petrolieră estimată în 2003 era de 22 000 de barili pe zi, faţă de un consum intern de 8 300 de barili. În schimb, Republica Congo, care are o populaţie de numai peste 3 milioane şi rezerve petroliere dovedite de 93,5 milioane de barili beneficiază de o producţie de 267,100 de barili pe zi, faţă de un consum de 5.200 de barili.

Încheiem trecerea în revistă cu Angola, ţară în jurul căreia se vehiculează cifre foarte contradictorii, în privinţa rezervelor dovedite, iar estimarea dată de "Oil and Gas Journal" pe care o folosim în acest studiu este şi cea mai pesimistă dintre cele întâlnite. Cifrele vorbesc de la sine despre o stare a ţării, care nu poate fi camuflată deşi războiul s-a încheiat în 2002. Populaţia Angolei de peste 11 milioane, din care 70% trăiesc sub limita sărăciei, are o speranţă medie a duratei de viaţă de numai 38,43 de ani, iar creşterea preţului petrolului şi a producţiei petroliere angoleze nu au adus nici o îmbunătăţire în celelalte sectoare ale economiei. Pe lângă agricultura de subzistenţă care asigură 85% din resursele populaţiei, Angola este nevoită  să şi importe alimente. Situaţia generală nu s-a îmbunătăţit, chiar dacă inflaţia s-a redus, începând din 2003 când Banca Centrală a introdus un program prin care s-a urmărit cumpărarea unei mari părţi din kwanţii (moneda naţională angoleză) aflaţi în circulaţie şi în ciuda importantelor rezerve naturale ale ţării, de aur, diamante, rezerve forestiere şi resurse piscicole din partea Atlanticului. Producţia petrolieră estimată este de 1,6 milioane de barili pe zi, faţă de un consum intern de numai 46 000 de barili. Principalii săi parteneri economici sunt: S.U.A. 37,7%, China 35,6% şi Taiwan 6,7%, în planul exporturilor, iar în cel al importurilor partenerii sunt: Coreea de Sud 28,3%, Portugalia 13,1% şi S.U.A. 9,3%.

Companiile petroliere care acţionează în Africa

În Algeria, toate companiile străine sunt obligate să lucreze în parteneriat cu Sonatrach (compania naţională), cu o participaţie de regulă majoritară din partea acesteia. Cel mai mare producător petrolier străin din Algeria este Anadarko din S.U.A., care extrage aproximativ 53.000 de barili pe zi. O altă companie străină, ce deţine un rol important în producţia petrolieră algeriană este BHP-Biliton din Australia; ea urmează să-şi crească producţia până la 80.000 de barili pe zi; lista continuă cu alte două companii americane Amerada Hess şi Burlington Resources, Talisman Energy din Canada, Cepsa din Spania şi Agip din Italia. Există, însă şi alt gen de participaţii externe la dezvoltarea industriei petroliere algeriene, cum este, de exemplu, contractul încheiat pe 8 ani cu Halliburton, pentru creşterea gradului de recuperare a resurselor petroliere de la Hassi Messaoud. Companiile care au câştigat noi concesiuni în anul 2004 sunt: Amerada Hess (S.U.A.), BHP-Biliton, CNPC (China), Petroceltic (Irlanda), Repsol-XPF (Spania), Sinopec (China) şi Statoil (Norvegia).

În Libia, cel mai important stat petrolier al regiunii, activează atât companii aflate în întregime în proprietatea N.O.C. (National Oil Corporation), cât şi un consorţiu creat sub conducerea sa şi în care intră: Agip oil Ltd, Veba oil operations din Canada, Repsol oil operations din Spania, Losma grand magber Ltd, aparţinând Libiei, Agip gas company, International petroleum Libya Ltd, Total Fina Elf din Franţa şi compania germană Wintershell A.G. Companiile străine, care operează în Libia pe baza unor acorduri de distribuire a profitului încheiate la momentul inceperii explorărilor sunt: Agip North Africa, BV company din Canada, Repsol exploration company, OMV exploration and production company, Veba exploration company, Turkish petroleum company, REMSA Group (Repsol,Total, Elf, OMV) şi Total Fina Elf, în domeniul explorării.

În cazul Nigeriei, observăm existenţa unor puternice consorţii consolidate în timp, unul din acestea este: Shell Petroleum Development Company, consorţiu înfiinţat de Shell Petroleum, unde apar, ca acţionari, NNPC (National Nigerian Oil Company) 55%, Shell International 30%, Elf Petroleum 10% şi Agip Oil 5%. Acest consorţiu este cel mai important din Nigeria şi realizează aproape jumătate din producţia zilnică a ţării (aproximativ 900 000 de barili pe zi) plus rezervele. Consorţiul are concesionate peste 100 de terenuri petroliere şi deţine o reţea de 6000 Km de conducte. Al doilea consorţiu este Mobil Producing Nigeria Unlimited şi îi are ca acţionari pe: NNPC 60% şi Mobil 40%. Producţia zilnică a consorţiului depăşeşte 520 000 de barili şi manifestă o politică foarte agresivă de explorare şi dezvoltare. Chevron Nigeria Limited este deţinut de NNPC 60%, şi Chevron Texaco 40%; concesiunile sale reprezintă circa 25 de terenuri, care acoperă 5.180 de Kilometri pătraţi offshore şi 2.590 onshore, având o producţie de 420.000 de barili pe zi. Nigeria Agip Oil Company (NAOC) este consorţiul la care NNPC participă de asemenea cu 60%, Agip Oil cu 20% şi Philips Petroleum tot cu 20%; iar producţia sa este de circa 145 000 de barili pe zi. Elf Nigeria Limited ocupă cea de-a cincea poziţie; NNPC are 60%, iar Total Fina Elf 40%, realizând o producţie în jur de 125 000 pe zi din 12 terenuri situate atât onshore, cât şi offshore. În Texaco Overseas (Nigeria) Petroleum Company, NNPC posedă 60%, iar Chevron şi Texaco câte 20%.

 Partea leului din concesiunile petroliere angoleze revine companiilor americane şi companiei Sonangol. Lista companiilor petroliere străine implicate în Angola este următoarea: Chervron Texaco, Exon Mobil, Marathon, Ocean Energy, Philips, Eagle Energy, toate acestea, fiind companii americane; British Petroleum şi Ranger Oil (Marea Britanie), Statoil şi Norsk Hydro (Norvegia), Petronas (Malaezia) Petrobras (Brazilia) Petrogal (Portugalia), Falcon Oil (Canada), Ina/nafta (Croaţia), Total Fina Elf., Agip şi Shell.

Corelaţii între competiţia economică şi diversele conflicte politice şi/sau militare

Tensiunile, crizele şi conflictele locale, din Africa, au la origine numeroase cauze, în mod tradiţional etnice (tribale), religioase (confruntarea dintre musulmani, creştini şi animişti), dispute teritoriale etc. Ultimele decenii au înregistrat, însă o interferenţă a ciocnirilor de acest tip cu amplificarea competiţiei internaţionale pentru resurse, în special, petroliere. 

Competiţia economică în Africa, din punct de vedere  petrolier, se concentrează pe concurenţa dintre companiile străine; îndeosebi, anglo-americanii operează în mari coaliţii, ce pun în inferioritate, desigur, interesele franceze. Se acţionează prin diferite mijloace de forţă: mituirea liderilor locali, sprijinul politic al unor regimuri etc. Unde există lideri puternici, care au reuşit să concentreze sub influenţa lor toate grupurile de interese, precum în Libia şi Gabon, populaţia a obţinut un anumit profit din punct de vedere economic şi al nivelului de trai. La celălalt pol, avem ţări precum Nigeria, sau Angola, unde corupţia este cuvântul de ordine, iar lipsa de transparenţă din partea statului şi a companiilor petroliere ascunde aproape totul, în acest domeniu, în afară de efectele poluării: distrugerea biosferei, condiţiile mizere de existenţă ale populaţiei şi rata mare a mortalităţii.

În acest context, petrolul poate reprezenta o adevărată şansă pentru Africa. Astăzi, însă, el rămâne încă preponderent o şansă pentru Occident! Corelaţia dintre disputele internaţionale pentru hidrocarburi şi alte resurse şi conflictele locale este vizibilă în: războiul civil din Sudan (purtat în zonele petroliere din est, sud şi vest, chiar şi în Darfur); repetatele rebeliuni din Ciad; recenta lovitură de stat „islamistă" din Mauritania; rebeliunile populaţiilor din Delta Nigerului; războiul civil din cele două republici Congo, îndeosebi din zona Ituri, de la frontiera R.D. Congo cu Uganda, şi Ruanda. Angola a traversat o lungă perioadă de război civil. Dictaturile sunt susţinute de companii transnaţionale, în Guineea Ecuatorială, ori în Sao Tome şi Principe. Mişcarea secesionistă a supravieţuit în Nigeria de Est, în masa populaţiei ibo. Experţii consideră că marile companii internaţionale urmăresc o strategie complexă în Africa. Aceasta ar include: introducerea resurselor de hidrocarburi în circuitul economiei mondiale; liberalizarea pieţelor; încurajarea regimurilor politice stabile şi rezolvarea conflictelor locale prin negocieri, în cadrul Uniunii Africane şi O.N.U. În general, companiile anglo-americane domină continentul. Aflate uneori în concurenţă cu cele franceze, aceste companii se opun extinderii influenţei chineze, cu precădere în Sudan. 

Pentru întărirea relaţiilor de parteneriat cu Africa, guvernele occidentale (din S.U.A. şi U.E.) se preocupă şi de un control militar al principalelor zone strategice. S-au perfectat astfel, acorduri militare şi anti-teroriste cu statele din Africa de Nord şi de Vest. NATO şi UE au dispus, sau vor dispune trupe şi instalaţii în zona Mării Roşii, Cornul Africii, Sudanul de Sud şi de Sud-Vest, R.D. Congo, Africa de Vest şi Africa de Sud. De asemenea, controlul principalelor rute navale internaţionale este strict asigurat de occidentali.   

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR