Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.4/2005 Sectiunea Azimut 21
Imperii şi naţiuni în regiunea Mării Negre (1856 - 1914)

Ruxandra M. Vidraşcu
Imperii şi naţiuni în regiunea Mării Negre (1856 - 1914)

Articol introdus pe 01/12/2005

Dacă în secolul al XIX-lea, în Europa de Vest se înregistra un proces de ascensiune a ideii naţionale, statului naţional şi liberalismului, în centrul şi estul continentului, spaţii întinse se menţineau încă în cadrul unor conglo­merate multietnice. Mai exact, imperiile ţarist, otoman şi austriac (apoi austro - ungar) îşi păstrau instituţiile autoritare şi segregaţioniste (politice şi militare). Imperiul German avea, la rândul său, pro­bleme de ordin naţional, de exemplu cu polonezii. Progresele emancipării naţionale şi ale liberalismului, ca şi cele ale revoluţiei industriale la scară euro­peană, erau pe de o parte inegale, pe de altă parte, destul de neconvingătoare.

Mai mult decât spaţiul Mării Negre, Balcanii au intrat, însă, într-o epocă de efervescenţă naţională, stimulată şi de criza de sistem a Imperiului Otoman, precum şi de rivalitatea marilor puteri – Anglia, Franţa, Austria şi Rusia – pentru tranşarea moştenirii otomane. Europa naţiunilor a iradiat tot mai puternic în Balcani, regiune pe deplin emancipată de stăpâniri imperiale la sfârşitul primului război mondial. Până atunci însă, construcţia naţională, liberalismul şi modernizarea au înregistrat succesiv succese şi eşecuri; România s-a transformat, după 1859 – 1866, în avanpostul democraţiei în Est. Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria au urmat un traiect asemănător, chiar dacă în alt mod decât România. Tratativele de solidarizare a statelor naţionale din regiune au vizat, îndeosebi, izgonirea otomanilor din Europa de Sud – Est sau soluţionarea problemei Macedoniei. Din păcate, statele balcanice s-au implicat adeseori în jocurile de interese ale marilor puteri, fiecare încercând astfel să-şi reajusteze frontierele, în confor­mitate cu proiectele unor himerice imperii bizantin, bulgăresc sau sârbesc.

 

Imperiul Rus şi naţionalismul de stat

 

Bazinul Mării Negre a rămas aproa­pe direct controlat, numai de imperiile rus şi otoman. St. Petersburgul (în conformitate cu proiectul transformării Mării Negre în „lac rusesc") şi-a împins frontierele până în sudul Basarabiei şi în Caucazul de Sud, pe direcţia strâm­torilor; Otomanii, în defensivă, au  încercat (cu ajutorul Occidentului) să-şi menţină principalele zone strategice: Gurile Dunării, Constantinopolul şi parte din Caucazul de Sud. Ambele imperii aveau pe teritoriile respective probleme etnice, religioase, economice şi politice. Rusia, cu puseurile sale liberale, s-a orientat spre centralizare, autoritarism şi naţionalism. În interior, doctrinele „celei de a treia Rome" şi a „velico­rusismului", precumpănitoare în faţa adepţilor occidentalizării, s-au mate­rializat în insistente demersuri de dez­naţionalizare a românilor, ucraine­nilor, polonezilor, tătarilor, evreilor şi populaţiilor caucaziene. În exterior, pentru a-şi atinge obiectivele de expan­siune, ţarii Rusiei au apelat în conti­nuare la solidarităţile slavă (cu popoa­rele din Balcani) şi creştină (cu popoarele din Balcani şi cu armenii din Caucazul de Sud). Valuri de rusificare în Crimeea şi Caucazul de Nord s-au tradus prin înmulţirea zonelor de colonizare militară rusă (cazaci), interminabile ciocniri cu cecenii, inguşii, daghestanezii şi cerkesii sau cu expulzarea acestora în Imperiul Otoman.

Conducătorii din Constantinopol, - mai slabi din punct de vedere militar şi mai receptivi faţă de presiunile occidentale – au încercat tardive şi controversate modernizări ale impe­riului. Adoptând anumite idei de reformă vest-europeană, liderii turci s-au stră­duit să utilizeze „naţionalismul modern" în propriul lor interes. Astfel, spre a doua jumătate a secolului al XIX-lea, toţi locuitorii imperiului aveau să fie decla­raţi cetăţeni cu obligaţii de loialitate faţă de stat. Cu mici excepţii, provinciile şi-au pierdut autonomiile istorice (au devenit vilaiete). Asemenea măsuri nu au făcut decât să stimuleze forţele na­ţio­nale şi centrifuge din Balcani (in­clusiv Albania), până în zonele locuite masiv de armeni în Caucazul de Sud şi Anatolia. În timp ce Constantinopolul s-a transformat în centrul rezistenţei musulmane antiruse, imperiul ţarilor a continuat să ofere baze de sprijin slavilor, grecilor şi armenilor din Înalta Poartă. Solidarităţi cu popoarele creş­tine supuse încă otomanilor s-au înre­gistrat şi în România, Serbia, Munte­negru, Grecia, inclusiv în Europa Cen­trală şi de Vest (Viena, Paris, Londra).

Modernizarea „Rusiei Mari" şi începutul industrializării în teritoriile stăpânite de ţari au devansat totuşi tendinţa similară din zonele de obe­dienţă otomană. Insuccesele din Războiul Crimeii au atras atenţia asupra înapoierii Imperiului Rus. Au urmat câteva reforme modernizatoare (des­fiin­ţarea şerbiei, reorganizarea învăţă­mântului şi introducerea unei anumite descentralizări în provincii, 1861 – 1864; adoptarea serviciului militar obligatoriu, 1874; încurajarea industriei siderurgice, a extracţiei de ţiţei, mai cu seamă în zona Baku; imperiul ajunge un mare exportator mondial de cereale şi petrol, favorizat şi de comerţul intens din Marea Neagră şi cea Mediterană). Spre 1880 – 1891, reformele au fost parţial oprite din cauza tulburărilor naţionale, sociale şi politice, ce au  culminat cu asasinarea ţarului Alexandru al II-lea. Succesorii săi, Alexandru al III-lea (1881 - 1894) şi Nicolae al II-lea (1894 - 1917) au restaurat parţial autocraţia. Cu toate acestea, la cumpăna secolelor XIX – XX, imperiul a parcurs o perioadă de avânt industrial, (extinderea căilor ferate, triplarea producţiei de fontă, creşterea de zece ori a celei de oţel, apariţia de mari centre comerciale în sud şi nord etc.). Pe acest fundal, s-au coagulat câteva centre economico – politice, de felul St. Petersburgului sau Moscovei. Dacă primul avea fizionomia unui oraş cosmopolit, negustorimea din Moscova a promovat o politică de cucerire economico-militară, în special în Siberia şi Asia Centrală.  În pofida unei relansări a economiei, pro­blema agrară s-a acutizat prin stra­ti­ficarea ţărănimii şi incapacitatea indus­triei de a absorbi masele rurale sărăcite de „capitalism".

Procesele economice au scăpat, în cele din urmă, de sub controlul unei elite frământate de intrigi de palat şi scindate într-o puzderie de orientări politice divergente. În consecinţă, instabilitatea politică aproape că s-a permanentizat: revolte şi „comploturi" ale finlandezilor, polonezilor şi ucrainenilor, în 1896, 1905 – 1907; pogromuri antisemite încurajate şi patronate de autorităţi; ciocnirile dintre partidele liberale, social – demo­crate, social – revoluţionare, bolşevice, după 1903; disensiuni majore între occi­dentalişti şi slavofili etc. Revoluţia din 1905 – 1907 a constituit un semnal de alarmă, neluat în seamă în mod serios. Din 1906, s-au introdus noi reforme sociale şi politice (sistemul Dumei), fără a se instaura o monarhie constitu­ţională. Tentativele lui P. A. Stolâpin de a încuraja crearea unei clase mijlocii ru­rale, de a valorifica Siberia şi de a guverna în colaborare cu liberalii au eşuat. Socialiştii radicali (bolşevicii) ameninţau să controleze marile centre muncitoreşti, ajunse „focare ale mize­riei" şi „pepiniere ale revoluţiei". Socialismul, în diferitele sale expresii, părea a-i atrage pe ruşi, naţionalismul pe neruşi (socialismul rusesc încorpora proiectele imperiale). O dilemă a tuturor tendinţelor politice ruseşti o reprezenta tocmai viitoarea soartă a imperiului multinaţional.

 

Problema evreiască. Democraţia şi liberalismul european de la jumătatea secolului al XIX-lea au inclus între cele mai importante obiective recunoaşterea drepturilor culturale şi politice ale comunităţilor evreieşti. Şi revoluţia română de la 1848 înscria în programul său avansat „emanciparea israeliţilor". În Anglia, Germania, Franţa, locuitorii de rit mozaic sunt recunoscuţi cetăţeni cu drepturi egale. Congresul de la Berlin, din 1878, s-a preocupat în mod particular de drepturile evreilor din Europa de Est şi de Sud – Est. În acest context, elitele ruse reacţionează în sens invers faţă de curentul european. 

 În 1880, evreii (între 5 şi 7milioane) au fost declaraţi „străini de neam", ca şi nomazii, după cum remarcă G. Hosking. Funcţiile de conducere le erau interzise, iar autorităţile, din interese politice, alimentau prejudecăţile xenofobe ale maselor rurale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de exemplu, Ivan Aksakov, redutabil panslavist, a trans­format antisemitismul în doctrină,. În viziunea sa, Alianţa Evreiască Universală din Paris ar fi susţinut „domi­naţia invizibilă a evreimii în Rusia". În 1881, ministrul de Interne, N. P. Ignatiev, îl avertiza pe ţar că evreii şi polonezii promovau „occidentalizarea" şi „submi­nau" imperiul. Ca urmare, în 1882, s-au promulgat Regulile tempo­rare, care interziceau evreilor să achiziţioneze proprietăţi rurale şi impuneau restricţii de deplasare. Alexandru al III-lea, „primul monarh rus naţionalist", a accelerat măsurile de rusificare forţată a polonezilor, românilor basarabeni, finlandezilor, evreilor etc. S-au fixat zone de locuire exclusiv evreiască şi procente pentru accesul la pregătirea de învăţământ de nivel superior. Evreii nu aveau voie să locuiască în „teritoriul nucleu rus", fiind împinşi spre vest. Pogromurile de după 1881 au dus la refugierea a peste 2 milioane de evrei spre Occident şi dincolo de Atlantic. Evreii convertiţi la creştinism păreau scutiţi de astfel de restricţii.

Cu toate acestea, comunităţile evreieşti din Rusia au câştigat în organizare şi solidaritate. Pe lângă structurile religioase tradiţionaliste, s-au înfiinţat organizaţii de asistenţă socială, de învăţământ şi chiar de auto­apărare. Astfel, Odessa s-a transformat într-o bază economică şi culturală a „renaşterii evreieşti". Treptat, sionismul (doctrina constituirii statului israelian) s-a difuzat tot mai larg în comunităţile evreieşti; în paralel, curentele socialiste şi liberale se bucu­rau de popularitate, mai ales în mediile urbane. Bund-ul a ajuns, după 1905, cel mai bine structurat sindicat din imperiu.

Burghezia rusă a ezitat între măsuri de contracarare a concurenţei evreieşti şi armeneşti şi demersuri de cooperare. Sub ministeriatul de la Finanţe al lui  Serghei Witte (1892 - 1903), evreii au putut participa uneori nestingheriţi la activităţile colegiilor comerciale şi tehnice. Ultraconservatorii şi xenofobii, puternici în rândurile nobilimii, în administraţie şi armată, au stimulat direcţiile antisemite şi au alimentat până la paroxism scenariile „comploturilor evreimii mondiale împotriva Rusiei". În asemenea condiţii, nu este de mirare că Romanovii, regimul ţarist brutal şi intolerant şi antisemitismul ca politică de stat  s-au pus în postura de adversari declaraţi ai orientărilor democratice occidentale şi organizaţiilor evreieşti internaţionale.

În ansamblu, personalităţile şi comu­nităţile evreieşti din Imperiul Rus au avut un rol de ferment democratic în socie­tate, de promovare a ideilor liberale şi de dreptate socială, de răspândire a structurilor moderne în economie, ştiin­ţă, finanţe. Contribuţia lor la pro­gresul societăţii – cu încăpăţânare contestată de ultranaţionalişti – s-a extins în întreg bazinul Mării Negre, cu precădere în mediul urban.

 

Situaţia românilor din Basarabia. Provincie de frontieră pentru Imperiul Rus, Basarabia era foarte serios înca­drată în sistemele de supraveghere poliţie­nească şi militară. Vecinătatea cu statul naţional România devenise pentru administraţia ţaristă un motiv în plus de adoptare a unor atitudini dure faţă de populaţia locală. Orice veleităţi de autonomie administrativă au fost elimi­nate după 1878; şcoala şi biserica în limba română nu puteau fi acceptate. S-a intensificat politica de rusificare forţată şi de colonizare (ruşi, ucraineni, evrei etc.). Autorităţile şi slavofilii au organizat şi marele pogrom antievreiesc de la Chişinău, din 1903. Reforma agrară rusească a lovit în elita marilor proprie­tari de pământ basarabeni, ca şi în Polonia. Cu toate acestea, mişcarea naţională a înregistrat şi în Basarabia unele progrese, între care se înscrie şi fondarea unei active societăţi de promovare a culturii româneşti. Liderii ei trebuiau să contracareze atât acţiu­nile de rusificare forţată, cât şi propa­ganda pusă în serviciul „fabricării po­porului moldovenesc", opus poporului român. Ca şi în cazul ucrainenilor, polonezilor şi evreilor, Odessa se transfor­mase şi pentru românii basarabeni într-un adevărat centru cultural. 

 

Eşecul rusificării în Ucraina. Moscoviţii denumeau Ucraina (cu 22,5 mi­lioa­ne de oameni în 1897, reprezentând 18% din populaţia imperiului)„Mica Rusie", elitele ruse neputând accepta existenţa unui alt mare popor slav în ră­să­ritul continentului. Cu toate acestea, naţionalismul ucrainean s-a cristalizat spre jumătatea secolului al XIX-lea, inspirat de operele lui Taras Sevcenko şi Mihailo Drahomani, fiind alimentat ade­sea din Galiţia habsburgică. Între 1863 – 1876, s-a interzis publicarea  de cărţi în limba ucraineană. Totodată, s-a încu­rajat transferul spre vest de muncitori, funcţionari şi specialişti ruşi, în procesul de industrializare de după 1880 – 1890, o atenţie specială acordându-se Crimeii, locuită majoritar de tătari. Oraşele mari au cunoscut o creştere a populaţiei, afacerile fiind controlate de ruşi, evrei, germani sau polonezi. Donbass, Harkov, Zaporoje au beneficiat de deschiderea unor importante exploatări miniere şi manufacturi siderurgice. Odessa a ajuns o metropolă cosmopolită a Mării Negre, „antrepozitul exporturilor ruseşti". De altfel, negustorii greci, evrei şi armeni controlau comerţul şi operaţiile finan­ciare în Bazinul Mării Negre până la apariţia băncilor naţionale şi private şi implicarea serioasă – de pe la 1900 – a marilor capitaluri occidentale. Sevasto­polul rămânea principalul centru militar, prin redutabila sa bază navală. Con­strucţia de căi ferate s-a accelerat spre frontieră şi spre litoralul maritim din cauze comerciale şi militare. Kievul, în schimb, a fost centrul universitar şi inte­lectual al ucrainenilor (în majoritate ţărani, mici negustori sau mici funcţio­nari), alături de oraşul Lvov din Galiţia. Divizată între ortodocşi şi cei uniţi cu Roma, biserica ucraineană a sprijinit totuşi redeşteptarea naţională, (cu pre­că­dere biserica unită). În preliminariile primului război mondial, Imperiul Rus includea deja, în ansamblul problemelor sale naţionale, o gravă şi neoficializată „criză ucraineană".

Recent cucerit şi greu de pacificat, Caucazul avea aspectul unui spaţiu puternic divizat din punct de vedere geografic, etnic şi cultural religios (peste 50 popoare şi populaţii). Armenii şi georgienii formau principalele po­poare cu vechi tradiţii de civilizaţie creştină, care au privit firesc spre St. Petersburg pentru a contracara presiu­nile musulmanilor; bisericile lor de rit răsăritean jucau importante roluri cultu­rale şi politice. Daghestanezii, cecenii, inguşii, cirkassienii, de religie musul­mană, s-au aflat într-o stare permanentă de conflicte interne şi în raport cu auto­rităţile imperiale. Organizaţi pe clanuri, aceşti munteni s-au răsculat în mai multe rânduri împotriva ruşilor, fiind relativ pacificaţi spre 1880. Rezistenţe mai slabe au întâmpinat ruşii în zonele osetinilor (iranieni creştini şi musulmani din Munţii Caucazul Mare) şi azerilor musulmani. La începutul secolului al XX-lea, însă, azerii (afiliaţi la panturcismul „junilor turci") au trecut treptat la ostilitate deschisă faţă de ruşi sau armeni.

Administraţia imperială – având un puternic caracter militar şi poliţist - a pregătit Caucazul de Sud ca o trambulină militară de unde se puteau executa cuceriri în direcţiile Turciei, Persiei, Irakului, Asiei Centrale. Ţarii au favorizat în mod ostentativ comunităţile de armeni, în sistemul fiscal, în gestionarea problemelor municipale, cu precădere în Georgia. În replică, georgienii, divizaţi la rândul lor, pe clanuri rurale de munteni, şi-au con­vertit „naţionalismul în bolşevism". Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, funcţionarii imperiali au început să-i sus­pecteze pe armeni de „naţionalism pro-occidental" (societatea Daşnaktiutiun) şi să aţâţe ciocnirile interetnice din Georgia şi Azerbaidjan (unde armenii alcătuiau de fapt burghezia urbană); abia după 1907, St. Petersburgul a încercat să refacă „alianţa ruso - armeană" în pregătirea unei ofensive decisive împotriva otoma­nilor în Anatolia de Est. Se spera că în perspectiva unui război cu Imperiul Otoman, armatele ruse vor putea conta pe sprijinul armenilor (peste 2 milioane de oameni) din Anatolia de Est.

Caucazul nu era doar o „tabără militară" între Marea Neagră şi Marea Caspică. Descoperirea zăcămintelor de petrol în zona Baku l-a propulsat în avanscena noii economii internaţionale. Până la primul război mondial, zona res­pectivă s-a acoperit de sonde. Investi­torii francezi, britanici şi germani (Alfred Nobel, Calouste Gulbenkian) au finanţat un început de prosperă industrie extractivă şi de civilizaţie occidentală. A fost construită, cu fonduri Rothshild, o cale ferată pentru a transporta ţiţeiul spre portul georgian Batumi şi de aici spre Occident. Baku s-a metamorfozat într-o capitală petro­lieră având 214 000 de locuitori (30% ruşi, 20% armeni, evrei, germani, polonezi, brita­nici, azeri 20%). În nordul Caucazului până spre Terek, însă, a sporit presiunea coloniştilor ruşi şi s-au întărit stăpânirile căzăcimii militarizate. În războiul din 1877 – 1878, frontiera sudică din Caucaz s-a deplasat în dauna otomanilor, care au pierdut punctele strategice din Ardahan, Kars, Batumi, Bayazid (parte din Cerkassia şi din Armenia Veche).

 

Statele naţionale

 

În bazinul Mării Negre, construcţia statelor naţionale moderne a început cu România şi a coincis cu implicarea serioasă a puterilor occidentale în problemele regiunii, în timpul Războiului Crimeii (1853 - 1856). România modernă s-a format ca stat în 1859, prin unificarea Moldovei cu Muntenia, sub suzera­nitatea otomană şi protecţia marilor puteri. Rusia a considerat acest mic stat naţional, o încercare de a bara drumul Romanovilor spre Constantinopol şi o „manevră" de „spargere a unităţii pan­slave ruso – bulgaro – sârbe". Pentru a spori şi mai mult neliniştea Rusiei ţariste, conducătorii României au optat pentru un regim politic modern şi pentru o Constituţie liberală (1866). Deşi în 1877 – 1878, România a luptat în alianţă cu Rusia împotriva Imperiului Otoman – cu scopul de a obţine independenţa oficială de stat, - ulterior, ea s-a raliat Puterilor Centrale (Germania, Austro – Ungaria şi Italia) pentru a rezista ameninţărilor St. Petersburgului. Prin Tratatul de la Berlin din 1878, România pierdea sudul Basarabiei, dar păstra Gurile Dunării. În plus, Dobrogea intra în componenţa sa, asigurând statului o excelentă faţadă maritimă. Apropierea de Berlin şi Viena – mai ales sub regele Carol I de Hohenzollern – nu a împie­dicat Bucu­reştiul să joace un rol de echilibru pe scena internaţională, în primul rând în Balcani.

Spre 1914, din punct de vedere al drepturilor civile, instituţiile româneşti s-au democratizat tot mai evident, inclusiv în tratamentul aplicat minori­tăţilor. Guvernul de la Bucureşti nu a adoptat măsuri de „purificare etnică" (împotriva musulmanilor) în Dobrogea, după 1878; albanezii, ca şi bulgarii anterior, au fost încurajaţi să-şi dezvolte bazele culturale şi emigraţia politică naţională; grecii şi-au menţinut şcolile şi bisericile, spre deosebire de vlahii din Grecia, Serbia şi Bulgaria; armenii se bucurau de un prestigiu real în socie­tate. Singurele Expulzări vizau „radicalii socialişti"criteriile fiind politice şi nu etnice. În anii 1905 – 1907, România a oferit chiar protecţie marinarilor ruşi din flota Mării Negre, răsculaţi împotriva stăpânirii lui Nicolae al II-lea. În preajma primului război mondial, în ţară trăiau aproximativ 300 000 de evrei, concen­traţi cu precădere în Moldova (32% din populaţia urbană din provincie), mulţi dintre ei  refugiindu-se aici din Rusia. Cu excepţia unor episoade precum  răs­coala din 1907, nu s-au înregistrat ma­nifestări antisemite deosebite; exista totuşi un curent ultranaţionalist margi­nal, cu accente antisemite. În general, comunitatea evreiască era coerent inte­grată în viaţa culturală, economică şi ştiinţifică a ţării; tensiuni se acumulau însă în ceea ce-i privea pe „evreii nepă­mân­teni", stabiliţi în număr crescând după 1878 (acestea vor fi aplanate juridic prin legislaţia anilor 1918 - 1923).       

Alături de România, Bulgaria reprezenta cel de al doilea stat naţional de la Marea Neagră. Bulgaria a depins de Imperiul Otoman până în 1878 – 1885 (oficial până în 1908). Înainte de 1878, ca teritoriu de frontieră, spaţiul dintre Dunăre, Munţii Balcani şi Marea Neagră adăpostea mai multe linii defensive otomane, fortăreţe, colonii militare etc. Pe Dunăre şi pe litoralul vest – pontic, se aflau forţele navale,  sprijinite de bazele de la Constanţa şi Varna. Dobrogea şi Bulgaria de Est s-au bucurat deci de o atenţie particulară din punct de vedere strategic, fiind plasate pe cea mai scurtă comunicaţie terestră din sudul Rusiei spre Constantinopol.

În consecinţă, în proiectele sale de expansiune în Marea Neagră, St. Petersburgul a acordat o atenţie deose­bită susţinerii luptei bulgarilor (creştini ortodocşi) pentru emancipare naţională şi religioasă. O puternică bază de spriji­nire a acestora se afla şi în România. Tratatul de la San Stefano, din martie 1878, a încercat să constituie un mare principat autonom bulgar, sub egida ţaristă. Congresul de la Berlin, din iunie – iulie 1878, a acceptat Principatul autonom bulgar, între Dunăre şi Balcani şi provincia Rumelia de Est, guvernată de otomani, printr-un reprezentant creştin, dar menţinea Macedonia între frontierele otomane. Principele german Alexandru de Battenberg a deţinut tronul Bulgariei până în 1886, ca monarh constituţional; din 1881, el a instituit o dictatură regală pentru doi ani şi a pregătit alipirea Rumeliei de Est (cu sprijinul Comitetului Central Revolu­ţionar Bulgar). După războiul sârbo - bulgar din 1886, tronul a fost preluat prin forţă de principele Ferdinand de Saxa – Coburg, în timpul căruia Bulgaria s-a transformat într-o „Prusie a Balcanilor" (independentă pe deplin în 1908). Societatea bulgară a rămas încă mult timp eminamente rurală, cu toate  că în zona litoralului pontic s-a acordat atenţie „portului strategic" Varna. Sub unghiul politico-militar, Bulgaria s-a remarcat prin revendicări teritoriale faţă de toate statele vecine (România, Serbia, Grecia, Turcia), prin intoleranţă faţă de minorităţi şi printr-o politică externă pragmatică; atunci când Rusia nu a fost în măsură să susţină un program iredentist complet (cu accent împotriva Serbiei), regimul regelui Ferdinand s-a orientat spre Puterile Centrale.

Pe de altă parte, revendicând cu obstinaţie Dobrogea şi Tracia de Est (cu oraşul Salonic), monarhia din Sofia s-a comportat timp de decenii ca un factor de instabilitate la Pontul de Vest şi în strâmtori. În ceea ce priveşte competiţia pentru strâmtori, trebuie remarcat faptul că în 1912 – 1913, în timpul războaielor balcanice, trupele bulgare s-au apropiat foarte periculos de Constantinopol. În cursul războaielor balcanice, toate părţile implicate – cu excepţia României – au practicat concomitent cu operaţiile militare, acţiuni foarte dure de „purificare etnică", îndeosebi în Mace­donia şi Tracia.

         

Imperiul Otoman: de la panotomanism la panturcism

 

Contestat de Rusia şi statele naţio­nale balcanice, Imperiul Otoman s-a plasat permanent în defensivă, între 1856 – 1914, în Marea Neagră şi spaţiile adiacente. Astfel, în 1877 – 1878, sultanul a pierdut, pe flancul său stâng, aliniamentul strategic al liniei Dunării, între altele şi datorită încăpăţânării de a nu recunoaşte o Românie independentă înainte de 1877 ceea ce ar fi favorizat consolidarea unui stat suveran „tam­pon" între imperiile ţarist şi otoman. La fel, zone otomane din Caucazul de Sud, importante din punct de vedere militar, au trecut sub control rusesc. Ulterior a căzut şi aliniamentul strategic al Balcanilor (1885), Constantinopolul fiind şi mai vulnerabil în faţa ofensivelor terestre, aşa cum s-a întâmplat în războaiele din 1912 – 1913.

Pe plan intern, tentativele repetate de modernizare au ignorat realitatea unei societăţi multietnice şi multicul­turale, transformându-se în puternice tendinţe politice de panotomanism şi apoi panturcism. Criza prelungită a statului, revoltele populaţiilor supuse, din Yemen până în Macedonia, înfrân­gerile militare, au pregătit terenul pentru „revoluţia junilor turci", din vara anului 1908; aceştia preiau conducerea efec­tivă, sultanul Mohammed al V-lea (1909 - 1922) păstrând puterea nominală. Întreruptă între 1912 – 1913, guvernarea „junilor turci" s-a reinstaurat sub Enver Bey şi Talaat Paşa. La 8 noiembrie 1913, „junii turci" s-au aliat practic cu Germania. Eruditul Moise Cohen din Serres (Tekin Alp) arăta, prin 1912, în articolul „Turcii în căutarea spiritului naţional", că turcismul şi panturcismul sunt identice. Interesant este însă faptul că proiectul panturcist a fost formulat iniţial de tătarul Ismail Gasprinski (1851 - 1914), din Crimeea. Ca reacţie la panslavism, acesta a elaborat doctrina unirii popoarelor de cultură turcică sub egida otomanilor. Elevii săi, tătari şi azeri de la Kazan şi Baku, au înfiinţat organizaţii militante, începând cu 1895. Medicul Ali Hüseyin-zade, absolvent al Şcolii de Medicină Militară din Istanbul, şi-a axat demersul politic – asociat „Junilor Turci" – pe obiectivele turcis­mului, islamismului şi europenismului. Panturcismul „Junilor Turci" nu încorpora iniţial elemente de anti­semitism (se cunosc negocierile dintre sionişti şi liderii din Istanbul pentru constituirea unui „cămin evreiesc" în Palestina). Cu timpul, turcii vor deveni din ce în ce mai incomodaţi de acţiunile sioniştilor şi coloniştilor evrei din Palestina.   

Reformele economice şi sociale au avansat mai greu în Turcia, decât în Rusia. Caracterul rural şi militar al so­cietăţii, islamul – ca religie oficială –, imensa birocraţie ineficientă s-au opus schimbării. Aşa se face că proprietatea privată asupra pământului s-a instituit abia în 1913, deşi sultanul a admis convocarea unui parlament încă din 1878. Economia a înregistrat anumite înnoiri, cu accent pe construcţia de căi ferate, încredinţate preponderent ger­ma­nilor (celebra rută spre Bagdad). În primii ani ai secolului al XX-lea, Turcia a ajuns chiar o arenă a competiţiei econo­mice britanico – germane, o importantă misiune militară germană reorganizând armata încă de prin 1882. Capitulaţiile ce favorizau Franţa, Marea Britanie şi Rusia au stânjenit progresul industriei naţionale şi au alimentat idiosincraziile naţionaliste. Rusia, de pildă, revendica exclusivitatea economică în Anatolia de Nord şi Est, exact acolo unde se aflau mari concentrări de comunităţi armeneşti.

Sub unghiul drepturilor naţionale, con­du­cătorii turci, conservatori sau libe­rali, au îmbrăţişat treptat o linie de intoleranţă, contrastând cu atitudinea tradiţională a sultanilor din Evul Mediu. Armenii din Anatolia de Est şi grecii din Asia Mică (în total peste 4 milioane de locuitori) au avut de suportat, îndeosebi, rigorile acestei politici de deznaţio­nalizare ce a atins atât zonele urbane (populate, în special, de armeni, greci, evrei) cât şi pe cele rurale. „Junii Turci", iniţial panotomani şi deschişi spre re­con­ciliere cu armenii (protejaţi oficial prin Congresul de la Berlin din 1878), au sfârşit în exces de agresivitate. Grecii şi armenii au fost declaraţi „agenţi ai Rusiei" şi „conspiratori străini" care ac­ţio­nau pentru dezmembrarea imperiului. Curând li se vor alătura arabii, chiar şi kurzii, folosiţi un timp ca auxiliari în Anatolia de Est. Înfloritorul oraş Trabe­zond, de la Marea Neagră, a decăzut tocmai ca efect al represiunilor anti­arme­neşti (pogromurile din 1894 – 1896, masacrele din Cilicia din 1909 şi genocidul din 1915). Înainte de izbuc­nirea primului război mondial, Rusia a impus Turciei, Acordurile de la Yehi – Keni (1913) de autonomie culturală şi administrativă a zonelor  locuite de armeni; aceste „cedări de suveranitate" vor alimenta şi mai puternic şovinismul naţional. Constantinopolul, principalul centru al ortodoxiei, cel mai important oraş din Marea Neagră, a avut de suferit la rândul său, sub presiunea naţionalis­mului în ascensiune.

După înfrângerile militare din răz­boa­iele cu Italia şi statele balcanice (1911 - 1913), elita turcă s-a orientat din ce în ce mai evident spre naţionalismul extremist. Pe teritoriul controlat de sultan s-au accelerat demersurile de dez­naţionalizare forţată. Pe de altă parte, s-au trimis agenţi speciali în zonele turce şi musulmane din Caucaz şi Asia Centrală, cu misiuni de destabi­lizare.

 

Câteva concluzii

 

Vechile popoare din regiunea Mării Negre nu au dispărutîn perioadele de ascensiune ale imperiilor otoman şi ţarist. Ele şi-au menţinut specificul etnic şi cultural, refuzând asimilarea în masă.

Aceste naţiuni nu „au fost fabricate" de către elitele intelectuale în labo­ratoare „academice sau masonice" în secolele al XVII-lea – XIX-lea. Acestea doar le-au insuflat conştiinţa de sine şi au organizat lupta pentru schimbarea statutului inferior impus prin cucerirea militară imperială. Renaşterea naţională a popoarelor s-a amplificat ca proces istoric după 1856; la fel şi ciocnirea dintre aspiraţiile acestora la libertate şi structurile imperiale, ţaristă şi otomană, devenite tot mai „naţionaliste" şi mai intolerante. Situaţia s-a complicat prin apariţia unor noi competitori (Germania şi Austro-Ungaria) în confruntarea pentru controlul asupra Mării Negre.

Statele naţionale, mai mult sau mai puţin liberale, au început să câştige, totuşi teren, îndeosebi între 1878 – 1914. În timpul războaielor balcanice, forţa noilor state a fost atât de puternică, încât alianţa Greciei, Serbiei şi Bulgariei a „umilit" militar Imperiul Otoman; acesta din urmă va dispărea din istorie la finalul primului război mondial fiind înlocuit de un stat naţional, Turcia. Din multiple cauze, ruşii n-au reuşit să se despartă de modelul imperial. Conglo­meratul  ţarist a renăscut din 1924 într-o formulă denumită socialistă şi interna­ţionalistă (URSS).  

Vor trece aproape 80 de ani de la primul război mondial până la epoca retrezirii la viaţă independentă a naţiu­nilor din bazinul Mării Negre. Din păcate persistă şi astăzi încă numeroase şi complicate probleme naţionale, politice, economice şi militare în regiune, unele dintre ele avându-şi originea în secolele al XVIII-lea şi al  XIX-lea. Abordarea sinceră, deschisă şi corectă a acestor teme conflictuale, deja devenite tradiţionale, reprezintă unica modalitate de a nu se repeta gravele „greşeli ale trecutului imperial".

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR