Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.1/2006 Sectiunea Masina timpului
Comandanţii decid: rolul filmului este covârşitor

Viorel Domenico
Comandanţii decid: rolul filmului este covârşitor

Articol introdus pe 01/07/2007

            În acest an, la 27 mai, se împlinesc 110 ani de la introducerea spectacolului cinematografic în România. Atunci, la acea premieră, au participat, în saloanele cotidianului „L'Independance Roumanie", alături de reprezentanţi ai marii aristocraţii şi numeroşi militari între care generalii Aslan, Arion, Manu, Lahovari, Fălcoianu, Odobescu, Bengescu. Un an mai târziu, în iunie 1897, vom consemna şi proiecţia primului film românesc realizat de Paul Menu: „Parada militară de la 10 Mai". Aşadar, de la început, filmul românesc a fost temeinic legat de armata naţională, întreaga lui evoluţie fiind marcată continuu de implicarea instituţiei militare în producţia cinematografică. Şi nu numai în timp de pace, ci şi în momentele de război.

Pentru a fi în slujba războiului, o artă trebuie nu numai promovată la nivelul de vârf al eşaloanelor, ci şi acceptată de către cei chemaţi să o utilizeze ca armă de luptă, receptivitatea acestora fiind, în fond, hotărâtoare. Ei şi numai ei sunt cei ce validează mijloacele ce le sunt puse la dispoziţie, nimic nu li se poate impune dacă nu le aduc servicii în potenţarea capacităţii de luptă a unităţilor în fruntea cărora se află. Ei sunt posesorii dreptului de veto pentru orice mijloc conceput şi programat a veni în sprijinul victoriei. Au fost arme de foc şi tehnici auxiliare retrase din înzestrarea armatelor pentru că la examenul acţiunilor de luptă n-au dat rezultatele scontate. Cinematograful a rămas, însă, fiind nu impus, ci solicitat, cerut cu insistenţă la toate straturile comenzii militare şi, îndeosebi, la nivelul luptătorului.

            Căpitanul (r) Ioan Trifu, fost comandant de pluton în Divizia 2 Munte, participant la luptele din Caucaz, povestea o întâmplare semnificativă în această privinţă:

            - „Prizonierii ruşi erau buni la suflet şi ataşabili în relaţiile cu noi. Tratam foarte frumos cu ei. Pe unul dintre ei nici nu l-am predat şi a rămas, la cererea sa, în dispozitivul nostru. N-avea el carte, dar era isteţ. L-am făcut conducător la o căruţă. Era originar din Taşkent şi se numea Geambul Râldâbaev. Când mă întâlnea, mă saluta în româneşti şi mă tot descosea: ba de una, ba de alta. Era uluit fiindcă, îndoctrinat de regimul bolşevic şi de politrucii Armatei Roşii, el se aşteptase ca românii să fie sălbatici şi primitivi. Mă întreba, de pildă, dacă la noi în ţară este... cinematograf. Şi nu-i venea să creadă în răspunsul meu afirmativ. Văzuse la ruşi filme care-l fascinase în asemenea măsură încât a continuat să lupte, să-şi rişte viaţa şi să dovedească eroism în speranţa vizionării unora noi. El nu mai lupta pentru patria sovietică şi pentru marele Stalin, ci pentru a mai apuca odată, cândva, undeva să se mai minuneze de umbrele şi luminile ecranului. Iar în momentul capturării, această năzuinţă se prăbuşise în el. Prin film se cumpărase, aşadar, o conştiinţă, o viaţă chiar. Zicea că ar accepta prizonieratul cu mai mult împăcare dacă ar şti că şi românii au cinematograf..."

       


     Această fascinaţie a ecranului, întâlnită la toţi combatanţii celui de-al doilea război mondial, indiferent pe ce parte a baricadei s-ar fi aflat, a făcut din cinematograf o preocupare de prin ordin – dovadă fiind implicarea directă, nemijlocită în această problemă a tuturor şefilor de stat şi, pe scară ierarhică, a tuturor comandanţilor. Este interesant în acest sens faptul că, cel puţin în armata română, cutiile cu filme veneau la unităţile de pe front în camioanele cu care erau aduse alimentele, medicamentele, echipamentul, corespondenţa de acasă – filmul fiind asociat astfel, acolo, în prima linie a luptei, cu... necesităţile vitale ale luptătorilor.

            Faţă de o asemenea realitate, comandanţii români au fost, ca în toate detaliile războiului, la înălţimea misiunii lor, fiind nu numai receptivi, ci şi promotori, făcând presiuni şi stimulând angajarea factorilor de decizie politico-strategică în dezvoltarea producţiei de filme şi a cinematografiei naţionale.

            Departe de a fi înţeles doar ca o formă de spectacol, filmul a fost primit şi privit în armată în legătură directă atât cu evoluţiile militare ale didacticii, cât şi cu starea psiho-morală a publicului receptor. În acest sens, argumentele profesorului inginer Dimitrie Rantea de la Şcoala Superioară de război, exprimate la 10 septembrie 1941, într-un raport către şeful Marelui Stat Major, sintetizează un punct de vedere general acceptat, împărtăşit de o întreagă generaţie de comandanţi care a  făcut posibilă utilizarea pe scară largă a cinematografiei în instrucţia militară: „Din cauza războiului şi a neliniştii de ordin general, dat fiind nervozitatea oamenilor, s-a constatat că simţul apercepţiunei diminuiază în intensitate şi, pe acest motiv, folosirea filmului cinematografic devine astăzi o necesitate inexorabilă"[1]

            Tot astfel, comandantul Batalionului 1 Pionieri Munte, maiorul I.Ionescu, cerea Marelui Stat Major, în 22 august 1942, „un aparat de cinematografiat, fiindu-ne absolut necesar pentru pregătirea instructorilor şi recruţilor.

            Prin plecarea pe front a unui mare număr de cadre militare, Batalionul a rămas cu un număr insuficient de ofiţeri şi subofiţeri, astfel că prin acest mijloc – pe lângă că se va putea înlocui în parte lipsa de cadre, dar bazat pe rolul covârşitor al filmului, programul instruirea şi educarea ostaşilor va fi mult mai uşor de realizat"[2]

Convins de necesitatea utilizării filmului în pregătirea de luptă a trupelor, la 20 octombrie 1941, generalul Pantazi, ministrul apărării naţionale „a dat ordin pentru folosirea cinematografului în învăţământul militar. În legătură cu aceasta, Secţia Propagandă a primit dispoziţii pentru a pregăti materialele necesare. Astfel, se vor strânge toate jurnalele de război din care se pot trage învăţăminte cu privire la: atac, apărare, apărare contra aeronavelor, acţiunea aeriană, trecerea cursurilor de apă, atacul fortificaţiilor, lupta în localităţi"[3].

Cunoscând exigenţele şi principiile de întrebuinţare ale filmului în pregătirea pentru luptă a trupelor, specialişti din Biroul Cinema al M.St.M raporta conducerii M.Ap.N. că trebuie făcută o distincţie clară între diferitele genuri de film şi, implicit, subliniau necesitatea unei producţii proprii destinate exclusiv pregătirii pentru luptă a militarilor.

            „În filmoteca Secţiei Propagandă se găsesc jurnale cu scene ce privesc atacul, apărarea, acţiunile aeriene etc., însă aceste scene au valabilitate numai pentru publicul spectator citadin care priveşte filmul din punct de vedere fotografic şi dinamic, din curiozitate şi din nevoia de informare, nedând importanţa punctului de vedere tehnico-militar. Ori acest punct de vedere lipseşte aproape cu desăvârşire din jurnalele solicitate, fără  a mai implica lipsa de continuitate a secvenţelor ce privesc capitolele de mai sus[4].

            O pledoarie convingătoare prin patetismul ei, făcea colonelul Gh. Turtureanu, comandantul Regimentului 7 Apărare contra Aeronavelor Ploieşti, insistând asupra funcţiei compensatorii a filmului: „Din convingerea că pentru cei 3000 de ostaşi ai regimentului care stau zi şi noapte pe poziţiile de luptă, în veghe încordată, ameninţaţi a fi împietriţi din punct de vedere sufletesc de monotonia şi singurătatea vieţii pe care o duc, trebuie întreprinsă o acţiune de ridicare a moralului, de înălţare a sufletelor, am înfiinţat Echipa Culturală a Regimentului.

            Misiunea acestei echipe este de a distra pe ostaşi, a le da ocupaţii frumoase şi folositoare pentru orele de singurătate şi aşteptare şi, mai cu seamă, a pregăti inimile şi minţile pentru vremurile pe care le străbatem.

            Ne gândim că este vorba de 3000 de oameni – plugari, muncitori, funcţionari – azi ostaşi asupra cărora exercitând o stăruitoare şi înălţătoare acţiune de formare spirituală vor deveni tot atâţia stâlpi de încredere şi optimism răspândiţi - în timpul concediilor şi după lăsarea la vatră – în marea masă a populaţiei civile, în toate straturile sociale, stâlpi de care se vor sfărâma orice fel de aţâţări ale celor din slujba duşmanilor, ale celor ce înveninează gândurile celor rămaşi acasă cu tot felul de zvonuri şi şoapte rătăcite.

            Astăzi, însă, încrezători şi nădăjduind în sprijinul Dv. [al M.St.M., n.a.], vă rugăm să binevoiţi a ne înlesni eforturile pe care le facem în direcţia propagandei româneşti printre ostaşi, aprobându-ne un aparat de proiecţie cinematografică. Filme culturale, religioase, jurnale şi documentare de război, filme de propagandă, adăugate la bibliotecile ostăşeşti pe care le-am pus la dispoziţia tuturor divizioanelor din dispozitivul Regimentului – pe acestea ne vom întemeia activitatea de întărire şi înălţare morală a ostaşilor... Prin film s-ar realiza o bună propagandă între ostaşii noştri care stau permanent pe poziţiile de luptă, gata a interveni în orice clipă din zi sau noapte. Ei, într-adevăr, resimt puternic nevoia unor astfel de spectacole ce ar avea pe lângă un efect moral de înălţare sufletească, de sporire a optimismului şi încrederii în victorie, şi pe acela că filmele ar mai rupe din monotonia vieţii pe care o duc"[5].

Aceeaşi convingere fermă privind rolul şi funcţiile filmului, capacitatea lui de a produce modificări în conduita şi conştiinţa ostaşilor probau şi cadrele militare aflate pe frontul din Răsărit. În confruntarea directă cu inamicul, aceştia chemau în ajutor ... şi filmul!

            Astfel, la 23 martie 1942, şeful Plutonului 3 Propagandă al Marelui Cartier General, se adresa M.St.M.: „Pentru campania care începe, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a dispune trimiterea unei caravane cinematografice cu toate jurnalele de război filmate până acum pentru ca ostaşii noştri ce luptă pentru prima oară pe meleagurile Rusiei bolşevice să poată vedea dârzenia, curajul şi eroismul soldatului român în faţa puhoiului bolşevic. Caravana va însoţi plutonul şi va fi trimisă la toate unităţile de pe front"[6].

            În acelaşi an, la 8 octombrie 1942, maiorul Alex. Enescu, şeful Serviciului Propagandă al Comandamentului Militar Odessa se adresa M.St.M. raportând: „în ultimele două luni de zile, filmele care rulează la cinematografele din Odessa şi Transnistria nu sunt însoţite de jurnale de război. Din acest motiv, acţiunea noastră de propagandă este lipsită în parte de eficacitate mai cu seamă că ştirile lansate de bolşevici nu pot fi dezminţite decât cu argumente serioase. Filmele de pe front sunt un bun mijloc de argumentare, ele înfăţişând realităţi care nu pot fi dezminţite de nimic"[7].


            Îndeosebi în momentele grele ale războiului, în condiţiile în care armatele sovietice preluaseră iniţiativa şi trupele române aveau tot mai multe pierderi, când starea de spirit a militarilor era în evident declin, comandanţii români apelau cu încredere la cinematograf ca la o cură de vitaminizare a organismului militar, de oblojire a rănilor morale produse de retragerea continuă în faţa unui inamic tot mai viclean şi mai puternic. În acele momente dramatice, obscuritatea sălii de proiecţie şi luminile ecranului, asigurau echilibrul spiritual necesar întăririi moralului trupelor. Sunt demne de semnalat, în acest sens, frecventele intervenţii făcute de comandanţii aflaţi în zonele operative la eşaloanele superioare din ţară pentru asigurarea frontului cu filme îndeosebi distractive şi documentare despre frumuseţile patriei – singurele capabile să-i scoată pe ostaşi din degringolada unor lupte fără speranţă, să-i facă să uite mizeria şi grozăviile frontului, să le potolească dorul de ţară şi de cei dragi de acasă şi să le reclădească încrederea în forţele proprii.

            Unul dintre marii comandanţi români care au apelat la film din convingere, care i-a înţeles pe deplin rostul şi l-a folosit cu încredere este şi generalul Leonard Mociulschi – comandant al legendarilor vânători de munte din Caucaz.

            În condiţiile în care M.St.M. nu avea capacitatea de a asigura instalaţii cinematografice decât la nivelul armelor, generalul Mociulschi a intervenit până şi la prim-ministrul Mihai Antonescu pentru a reuşi în tentativa sa de asigurare a trupelor cu spectacole cinematografice. Astfel, la 15 ianuarie 1944, adresează un patetic raport preşedinţiei Consiliului de Miniştri în care se arată:

            „Divizia 3 Munte se găseşte pe front de 18 luni, în care timp a fost încontinuu angajată în operaţiuni obositoare şi de mare răspundere.

            Scurtele clipe de răgaz între operaţiuni au fost totdeauna ocupate, în loc de odihnă, cu lucrări de organizare a terenului. Divizia a 3-a Munte nu s-a bucurat până în prezent de cantonament în oraşe sau cel puţin în zone mai populate.

            Echipele de propagandă, din cauza situaţiei operative, au vizitat destul de rar Divizia noastră.

            Pentru susţinerea moralului acestei modeste divizii şi pentru a procura ostaşilor acele clipe de destindere prin distracţie cari au repercusiuni atât de bune asupra spiritului de luptători dârzi şi neclintiţi, vă rugăm cu tot respectul să binevoiţi a dispune să ni se pună la dispoziţie o aparatură completă de cinematograf.

            Filme urmează să primim fie direct din ţară prin Ministerul Propagandei, fie cu împrumut de la marile unităţi germane vecine, care posedă aparaturi de cinematograf şi au un serviciu organizat în acest sens.

            În speranţa solicitudinei Domniei-Voastre, vă asigur d-le prim-ministru despre devotamentul Diviziei a 3-a de Munte pentru sfânta noastră cauză, spiritul ei de jertfă şi hotărârea neclintită cu care stă de strajă la cel mai avansat post de onoare dinspre răsărit"[8].

            Atât Ministerul Propagandei Naţionale, cât şi M.St.M. nu au reuşit să satisfacă cererea îndreptăţită a bravului general întrucât „caravana cinematografică de la Odessa deserveşte unităţile Armatei a 3-a de pe front şi litoral, precum şi Corpul Aerian", iar cea din ţară aflată la Bucureşti deservea „din ordinul d-lui Mareşal spitalele şi lagărele de prizonieri"[9].

            Aşa că singura soluţie a fost găsită tot de general care prin eforturi materiale apreciabile, a construit o sală de spectacole cu o instalaţie de proiecţie procurată de la Corpul de armată german. Filmele, însă, trebuiau să fie, în accepţia generalului, româneşti sau asigurate de români în funcţie de interesele naţionale. Aşa se face că, la 7 martie, intervine iarăşi la M.St.M: „Pentru reconfortarea şi menţinerea moralului luptătorilor din Divizia a 3-a Munte care duc greul luptelor din Crimeea, am onoare a vă ruga să binevoiţi a dispune să ni se trimită filme de cinematograf care să fie rulate la Casa Ostăşească a acestei mari unităţi. Filmele trimise de dv. săptămânal ar descreţi frunţile ostaşilor, iar peisajele ţării noastre din jurnalele cinema, ar fi cel mai binefăcător dar pentru aceşti ostaşi...

            ... Dacă obţinem filmele de la Dv., putem asigura săptămânal 4-5 spectacole la care ostaşii, chiar cei din linia întâia, să poată asista prin rotaţie.

            Satisfăcându-ne această cerere, ne acordaţi cel mai mare sprijin în greaua misiune pe care o avem în afară de luptă: menţinerea şi întărirea moralului"[10].

            Desigur, această unanimitate a avut şi... breşe. Reporterul cinema Traian Popescu descrie în amintirile lui un incident provocat de reticenţa generalului Macici faţă de echipele de reportaj cinematografic în zona de responsabilitate a eşalonului pe care-l comanda („Ţara arde şi baba se piaptănă!", i-ar fi întâmpinat generalul pe cineaşti), iar la polul opus se înscrie iniţiativa generalului C.D. de a regiza în faţa camerelor de luat vederi o acţiune ofensivă inexistentă în vara anului 1942 pe frontului Donului. Reprezentată ca atare în cabinetele ministeriale şi pe ecranele Capitalei, „ofensiva" generalului D. a indus în eroare întreaga ţară fiind, însă apreciată cu... ordinul „Mihai Viteazul" acordat „bravului" comandant.

            Scandalul provocat în mediile militare, la aflarea adevărului, a fost muşamalizat (din interese superioare!), generalul păstrându-şi pe mai departe titlul cucerit ca... regizor!!!

Note

[1] Arhiva M.Ap.N. Fond M.St.M, Secţia Propagandă, Dosar 38, fila 20

2 Idem, Dosar 169, fila 180

3 Idem, Dosar 31, fila 131

4Arhiva M.Ap.N., Fond M.St.M. Secţia Propagandă. Dosar 31, fila 29

5 Arhiva M.Ap.N., Fond M.St.M. Secţia Propagandă, Dosar 94 şi Dosar 171, fila 754, respectiv fila 92

6 Arhiva M.Ap.N., Fond M.St.M. Secţia Propagandă. Dosar 94, fila 56

7 Idem, fila 395

8 Arhiva M.Ap.N., Fond M.St.M. Secţia Propagandă, Dosar 169, fila 247

9 Idem, fila 244

10 Arhiva M.Ap.N. Fond M.St.M. Secţia Propagandă, Dosar 309, fila 16



Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR