Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.3/2005 Sectiunea Mondo militare
Dinamici globale şi actori non-statali

Teodor Frunzeti
Dinamici globale şi actori non-statali

Articol introdus pe 01/08/2005

GLOBALIZARE ŞI DEMOCRATIZARE


Mediul de securitate al secolului XXI este caracterizat de transformări substanţiale, care necesită adaptarea criteriilor clasice de analiză a securităţii internaţionale. Noile provocări la adresa securităţii, generate de  suprapunerea unor fenomene precum globalizarea şi fragmentarea, se adaugă unor forme clasice de riscuri şi vulnerabilităţi regionale. Se menţin focare de tensiune tradiţionale, dar modul lor de dezvoltare este influenţat în mod intrinsec de apariţia unor riscuri neconvenţionale şi transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă.

Unele grupuri de state au intrat într-o etapă post-industrială de dezvoltare, în vreme ce altele se află într-o perioadă de tranziţie politică şi economică spre modernitate. În anumite regiuni a crescut numărul „societăţilor fragile" şi, împlicit, inabilitatea acestora de a controla evoluţiile de pe teritoriile naţionale proprii.

Abordarea riscurilor neconvenţionale după încheierea antagonismului bipolar impune necesitatea unor noi tipuri de solidaritate internaţională. Transformările profunde ale începutului de secol se află într-o relaţie de propor­ţionalitate directă atât cu creşterea rolului comunităţii internaţio­nale în prevenirea conflictelor, managementul şi soluţionarea crizelor cât şi cu extin­derea geografică a procesului de democratizare.

Evoluţiile post-11 septembrie 2001 au accentuat faptul că abordarea secu­rităţii prin prisma strictă a factorului militar nu este suficientă. Condiţia sine qua non pentru un management coope­rativ al securităţii nu este reprezentată doar de reformele instituţionale, ci şi de principiile indivizibilităţii securităţii, transparenţei şi angajamentului global şi regional al comunităţii internaţionale.

Principalele procese generatoare de securitate în plan continental sunt lărgirea NATO şi a Uniunii Europene. La acestea se adaugă dezvoltarea formelor de cooperare subregională, precum şi tendinţele de dezvoltare a unor sisteme de management al crizelor, prin coordonarea organizaţiilor cu respon­sabi­lităţi în domeniu (ONU; NATO; UE; OSCE). De asemenea, în noul context de securitate, adaptarea şi transformarea NATO va conduce la configurarea unor noi parteneriate şi forme de cooperare, precum şi la crearea unor instrumente specifice de contracarare a riscurilor neconvenţionale.

Anul trecut a cunoscut două procese istorice de extindere a celor mai importante organizaţii internaţionale de securitate şi economice, respectiv NATO şi UE. Opţiunile politice majore ale guvernelor (indiferent de componenţa partidelor politice a acestora) statelor deja membre sau doar candidate, demonstrează că globalizarea, tradusă şi prin integrare transnaţională, este un proces în continuă dezvoltare.

Se observă o serie de tendinţe de globalizare a securităţii prin meca­nismele de implicare militară a SUA, a coaliţiilor, precum şi a NATO în diferite regiuni ale lumii. Aceste evoluţii ale măsurilor de securitate se dezvoltă pe două dimensiuni principale, respectiv una reactivă (prin declan­şa­rea/an­gajarea în intervenţii militare împotriva unor state generatoare de riscuri - Afganistan, Irak) şi pe o dimensiune relativ nouă, anticipativă şi preventivă, legată de abordarea într-o manieră extinsă a surselor de risc, prin lansarea unor formule de parteneriat în flancul sudic al NATO, în Orientul Mijlociu, Caucaz şi Asia Centrală. Pe aceste două dimensiuni, globalizarea a permis inclusiv apariţia după războiul rece a unor strategii globale şi modificări fundamentale ale politicilor tradiţionale ale unor state din America Latină (Ar­gen­tina) şi Asia (Japonia), prin partici­parea la coaliţia direcţionată de SUA.

Astfel, dincolo de funcţionarea comunităţii economice descrise de piaţa comună europeană, care rămâne bastionul integrării economice, este pro­babil ca analiştii mediului interna­ţional, să se concentreze pe analizarea feno­menului de globalizare a securităţii, mai precis a principiilor şi normelor NATO de securitate, prin diverse formule de cooperare, adaptate zonelor partenere.

Pierderea din relevanţă a statului naţional ca actor pe scena relaţiilor internaţionale este însoţită de pro­mo­varea acestuia ca ideal şi scop în sine de către entităţi ce luptă în continuare pentru afirmarea autonomiei naţionale şi recunoaştere statală. Kosovo şi Munte­negru în Balcani, Abhazia, Osetia de Sud şi Ajaria în Georgia, Transnistria în Republica Moldova, sunt doar o parte din zonele care au rămas în afara globa­lizării politice, economice şi culturale ce s-a conturat ca fenomen după 1990.

În acelaşi timp, state precum Bosnia şi Herţegovina, Afganistan şi Irak sunt încă dependente de asistenţă interna­ţională majoră pentru stabilizare, pentru realizarea unui mediu intern propice derulării reformelor economice nece­sare unei dezvoltări capabile să susţină independenţa politică.

Regiuni întregi din Africa se află în continuare în afara civilizaţiei occiden­tale, fiind caracterizate  de  sărăcie  ex­tre­mă,  confruntându-se  cu cea mai ridi­cată  rată  a  cazurilor de HIV/SIDA şi malarie. Datorită condiţiilor improprii de viaţă (mai mult de jumătate din populaţia continentului nu are acces la surse de apă potabilă) cauzate de sărăcia gene­ralizată, Africa sub-sahariană găzduieşte numai 10% din populaţia globală şi 90% din cazurile de malarie soldate cu decese şi mai mult de 70% din cazurile de HIV/SIDA. O serie de state africane cum ar fi Nigeria, Kenia, Zimbabwe, se află în prezent în conjuncturi politice care necesită angajare şi susţinere din partea comunităţii inter­naţionale. O astfel de asistenţă trebuie să depăşească simplul sprijin pentru procesele electorale, să încurajeze participarea crescută la viaţa politică şi activism civic, să reitereze măsuri supli­mentare nu numai pentru drepturile politice, ci şi pentru cele economice şi sociale. O parte din aceste regiuni, situate în continuare şi pentru o pe­rioadă cel puţin medie de timp în afara controlului comunităţii internaţionale constituie deja safe heavens pentru grupările teroriste.

Fenomenul globalizării va fi carac­terizat totuşi în următorii ani de incapacitatea eliminării inegalităţilor sociale şi de dezvoltare economică dintre nord şi sud şi în acelaşi timp de o extindere a proiectelor de asistenţă internaţională în zonele aflate în dificultate. Subdezvoltarea economică a regiunilor defavorizate şi potenţialul lor ridicat de a alimenta terorismul inter­naţional constituie argumentul prin­cipal ce va coaliza comunitatea interna­ţională (inclusiv statele neimpli­cate în Irak) în vederea susţinerii financiare a proiectelor de transformare socială şi extindere a globalizării în aceste regiuni.

ACTORII NON-STATALI

Organizaţii neguvernamentale

Începând cu ultima decadă a seco­lului XX, pe scena relaţiilor interna­ţionale s-a conturat o nouă categorie de actori transnaţionali, anume organiza­ţiile neguvernamentale (ex.: Freedom House - SUA, Médecins sans Frontieres - Franţa) şi organizaţiile neguver­na­mentale internaţionale (ex.: Amnesty International, Greenpeace, Human Rights Watch). Factorii care au condus şi continuă să contribuie la dezvoltarea acestei tendinţe sunt de ordin politico-diplomatic (reprezentarea ONG-urilor în cadrul ONU), academic (dezbateri privind conceptul de socie­tate civilă globală, ai cărei agenţi prin­cipali sunt ONG-urile) şi tehnic (Internet, sistemele de comunicaţii ce favorizează răspân­direa rapidă a informaţiei).

Dacă numărul ONG-urilor intrastatale (se constituie şi operează într-un singur stat) este de ordinul milioanelor, o parte a optat şi pentru varianta trans­naţională, datorită scopurilor mai largi pe care le urmăresc (ex.: drepturile omului, drepturile minorităţilor, asis­tenţă medicală, refugiaţi, protecţia mediului). Această evoluţie a condus la creşterea numărului organizaţiilor negu­ver­na­mentale internaţionale (aproxi­mativ 44000, conform raportului UNDP pe 2000, sau 47000 în 2001, după sta­tisticile Uniunii Asociaţiilor Internaţionale), dar şi a unora hibrid, în care este admisă integrarea unor agenţii guvernamentale (ex.: Crucea Roşie Internaţională).

Atât la nivel naţional, cât şi inter­naţional, ONG-urile militează pentru scopuri bine determinate, urmărind să influenţeze indirect deciziile actorilor statali sau ale organizaţiilor interna­ţionale, prin manifestaţii, mass-media, cooptarea unor lideri politici, formatori de opinie sau factori decizionali la propria cauză. Mai mult, sunt implicate într-o serie de procese şi politici care se derulează pe scena internaţională, in­ter­acţionând cu state sau diverse orga­nizaţii internaţionale: culeg informaţii privind violarea drepturilor omului, oferă expertiză şi date în procesele de nego­ciere a tratatelor privind mediul încon­jurător, susţin diverse proiecte uma­nitare în cazul conflictelor/dezastrelor naturale sau participă la procesele de promovare şi consolidare a principiilor şi valorilor democratice.

Există şi o categorie de false ONG-uri, finanţate de state cu regimuri totalitare sau de către grupări având interese minoritare, dezvoltă diverse activităţi, fiind constituite ca elemente de sprijin logistic, recrutare de membri, strângere de fonduri, pentru crima organizată sau organizaţii teroriste.

Minorităţi etnice (religioase)

Pe fondul unui mediu economic nefavorabil şi a proliferării criminalităţii internaţionale şi transfrontaliere, cel mai adesea, printre factorii determinanţi ai conflictelor se regăsesc: existenţa unor pretenţii teritoriale reciproce, atât din partea statelor, cât şi a unor actori non-statali; clivajele etnice/religioase; balanţele locale specifice de forţe şi posibilitatea exercitării de presiuni din exterior asupra părţilor; scopurile şi ambiţiile liderilor; accesul actorilor - statali şi non-statali la echipamente militare.

Consolidarea puterii statale devine tot mai problematică, atât datorită eroziunii conceptului de suveranitate şi provocărilor din partea forţelor naţiona­liste cât şi pierderii monopolului violenţei si capacităţii diferitelor forţe transnaţionale de a-şi procura arma­ment. O problemă semnificativă o con­stituie în continuare dreptul popoarelor la autodeterminare, prevăzut în Carta ONU şi invocat de către grupurile etnice compacte care sunt angajate în lupta pentru autonomie. În aceste cazuri, privatizarea violenţei este legată de proliferarea economiei subterane şi a traficului ilegal, ca sursă de venit care să permită înarmarea grupurilor mino­ritare.

Un rol din ce în ce mai important în determinarea cursurilor de acţiune a grupurilor minoritare îl are şi implicarea sau neimplicarea factorilor externi (or­ga­­nizaţiile de securitate). Spre exemplu, la Kosovska Mitrovica (17 martie 2004), grupuri de albanezi au atacat forţele de menţinere a păcii şi au trecut în forţă podul care desparte cele două comunităţi din oraş. Cauzele ce au ge­nerat violenţele nu au fost numai fric­ţiunile repetate cu Belgradul şi suspi­ciunea între cele două comunităţi, ci şi frustrarea populaţiei albaneze şi lipsa de încredere în intenţiile comu­nităţii internaţionale privind stabilirea statutului provinciei.

O situaţie similară poate fi identificată şi la nivelul minorităţilor etnice şi religioase din Caucaz şi Asia Centrală, prin menţinerea unui potenţial de conflict crescut în zonele de criză, pe fondul incapacităţii comunităţii internaţionale de soluţionare a disputelor etnice sau teritoriale.

Mai mult, în lupta pentru auto-determinare a minorităţilor etnice şi religioase, există situaţii în care acestea aplică în continuare un dublu standard, care permite minorităţilor devenite majorităţi să nege altor grupuri drepturile similare cu cele care le-au legitimat cererile. Kosovo constituie în prezent scena unor astfel de dezbateri, în care sunt antrenate autorităţile de la Belgrad, reprezentanţii instituţiilor interimare de la Pristina şi întreaga comunitate internaţională. Comunitatea etnicilor albanezi, devenită majoritară, respinge categoric demersurile comu­nităţilor sârbe minoritare de obţinere a autonomiei administrative.

Problema kurdă este de asemenea una dintre temele pentru care comu­nitatea internaţională va trebui să iden­tifice o modalitate de integrare şi solu­ţio­nare care să permită menţinerea stabilităţii într-o regiune deosebit de sensibilă şi de importanţă strategică pentru Alianţa Nord-Atlantică. Conflictul israeliano-palestinian dovedeşte dificul­ta­tea implementării cu succes a unei soluţii de constituire a unei statalităţi disputabile în zonă. În majoritatea statelor foste iugoslave, caracterizate de o diversitate etnică şi religioasă neomogenă geografic, lupta minorită­ţilor pentru autodeterminare va conti­nua, cu implicaţii negative privind res­pec­tarea drepturilor omului şi ale minorităţilor.

În zonele Caucazului de sud şi de nord, există un sistem complex de stratificare etnică, fapt care a generat în 2004 o serie de stări conflictuale în Abhazia, Osetia de Sud şi la graniţa cu Inguşeţia. Intersectarea mai multor interese contradictorii (ale Rusiei de menţinere a influenţei politice şi a dependenţei economice şi ale SUA de contracarare a politicilor ruseşti şi de stabilizare regională) pe fondul luptei de independenţă politică şi economică a statelor, va genera în continare tensiuni.

Singurele demersuri cu o oarecare eficienţă, cel puţin pe termen scurt, în domeniul tentativelor de soluţionare a unor dispute etnice, rămân cele ale statelor implicate sau cu interese majore într-o regiune anume, şi mai puţin cele ale organizaţiilor cu mandat în acest sens (ONU, OSCE). Singura dispută etnică majoră aparent în curs de rezolvare din cele fie premergătoare, fie post-război rece, rămâne Cipru, în cadrul unui context cu totul special, al aderării la UE şi al creării unor zone de prosperitate economică în plan intern.

Organizaţiile teroriste

Tacticile câmpului de luptă se află într-un proces de diversificare, concre­tizat de creşterea numărului organi­zaţiilor teroriste, a statelor vizate şi de amplificarea violenţei tehnicilor utilizate.

Analiza atacurilor Al-Qaeda din trecut (împotriva gării din Madrid, sinagogii din Istanbul, vasului de luptă american, ambasadelor americane din Africa), executate de activişti de diferite naţionalităţi şi din diferite organizaţii teroriste, ilustrează evoluţia organizaţiei conduse de Bin Laden către un model de organizare multicentric. Bin Laden este liderul Al-Qaeda dar, de asemenea, conduce şi Frontul Islamic al Lumii pentru Jihad împotriva Evreilor şi Cruciaţilor, organizaţie politică ce acţionează ca o umbrelă pentru obţinerea sprijinului mai multor grupuri islamice de terorişti radicali (Abu Sayyaf în Filipine, Jaish-e-Muhammad în Pakistan, Grupurile Jihad în Egipt, GIA în Algeria şi alte organizaţii mai puţin cunoscute).

O altă transformare majoră o repre­zintă reorientarea grupărilor teroriste de la ţintele guvernamentale, diplomatice şi militare către aşa numitele „ţinte uşoare" (trenuri, sinagogi, hoteluri, sedii de bănci), importante în special pentru că au o puternică încărcătură simbolică şi asigură provocarea unui număr semnificativ de victime. Astfel de acţiuni au obiectivul de a determina presiuni din partea opiniei publice naţionale asupra factorilor decizionali în sensul accep­tării cererilor rebelilor.

Teroriştii şi alte grupări armate şi-au perfecţionat o manieră sofisticată de exploatare a aşa numitelor „zone gri", în care guvernele dispun de o autoritate scăzută, în care se găsesc importante cantităţi de armament, populaţie săracă, preponderent musulmană, corupţia este răspândită, iar principiile statului de drept sunt ca şi inexistente (Africa de Vest, Afganistan, Sudan, Pakistan). Pentru Al-Qaeda şi alte organizaţii teroriste, „zonele gri" reprezintă adevă­rate „paradisuri" pentru finanţarea activităţilor lor, considerând că serviciile de informaţii occidentale nu dispun de capacitatea, resursele sau interesul de a le urmări acţiunile în astfel de regiuni.

Modalităţile de organizare a acti­vităţilor dovedesc o mare adaptabilitate şi flexibilitate de acţiune şi organizare. Pentru a-şi finanţa activităţile, membrii Al-Qaeda s-au implicat în reţeaua de trafic de diamante din Africa, folosită de Hezbollah încă de la apariţia sa, reuşind totodată să înlăture divergenţele dintre musulmanii şiiţi şi sunniţi. După atacurile SUA asupra Afganistanului şi Irakului, şi ca urmare a prezenţei trupelor americane, s-a remarcat o creştere semnificativă a fluxurilor de voluntari şi de bani către aceste ţări din partea organizaţiilor teroriste afiliate la Al-Qaeda.

Un alt fenomen la care asistăm în prezent este acela al proliferării mesajului global al terorismului. Evoluţia tehnologică permite Al-Qaeda să-şi transmită mesajele pe distanţe mari şi către o audienţă lărgită. Dezvoltarea dimensiunii publice a violenţei pare să fi devenit o tactică aleasă de către Al-Qaeda şi grupurile islamice teroriste afiliate. Răpirile urmate de execuţii mediatizate sunt uşor de realizat şi produc un şoc maxim la nivelul opiniei publice internaţionale.

Se manifestă o serie de tendinţe la nivel statal şi a organizaţiilor internaţionale  de abordare a cauzelor proliferării terorismului şi a elementelor sale de sprijin (trafic ilegal, crimă organizată, safe heavens). Pe această dimensiune însă prevenirea unor acţiuni teroriste rămâne un deziderat, fără ca mijloacele de acţiune statale să poată fi adaptate la fel de repede ca şi strategiile teroriste.

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR