GLOBALIZARE ŞI
DEMOCRATIZARE
Mediul de securitate al
secolului XXI este caracterizat de transformări substanţiale, care necesită
adaptarea criteriilor clasice de analiză a securităţii internaţionale. Noile
provocări la adresa securităţii, generate de
suprapunerea unor fenomene precum globalizarea şi fragmentarea, se adaugă
unor forme clasice de riscuri şi vulnerabilităţi regionale. Se menţin focare de
tensiune tradiţionale, dar modul lor de dezvoltare este influenţat în mod
intrinsec de apariţia unor riscuri neconvenţionale şi transfrontaliere, precum
terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă.
Unele grupuri de state au
intrat într-o etapă post-industrială de dezvoltare, în vreme ce altele se află
într-o perioadă de tranziţie politică şi economică spre modernitate. În anumite
regiuni a crescut numărul „societăţilor fragile" şi, împlicit, inabilitatea
acestora de a controla evoluţiile de pe teritoriile naţionale proprii.
Abordarea riscurilor
neconvenţionale după încheierea antagonismului bipolar impune necesitatea unor
noi tipuri de solidaritate internaţională. Transformările profunde ale
începutului de secol se află într-o relaţie de proporţionalitate directă atât
cu creşterea rolului comunităţii internaţionale în prevenirea conflictelor,
managementul şi soluţionarea crizelor cât şi cu extinderea geografică a
procesului de democratizare.
Evoluţiile post-11
septembrie 2001 au accentuat faptul că abordarea securităţii prin prisma
strictă a factorului militar nu este suficientă. Condiţia sine qua non
pentru un management cooperativ al securităţii nu este reprezentată doar de
reformele instituţionale, ci şi de principiile indivizibilităţii securităţii,
transparenţei şi angajamentului global şi regional al comunităţii internaţionale.
Principalele procese
generatoare de securitate în plan continental sunt lărgirea NATO şi a Uniunii
Europene. La acestea se adaugă dezvoltarea formelor de cooperare subregională,
precum şi tendinţele de dezvoltare a unor sisteme de management al crizelor,
prin coordonarea organizaţiilor cu responsabilităţi în domeniu (ONU; NATO;
UE; OSCE). De asemenea, în noul context de securitate, adaptarea şi
transformarea NATO va conduce la configurarea unor noi parteneriate şi forme de
cooperare, precum şi la crearea unor instrumente specifice de contracarare a
riscurilor neconvenţionale.
Anul trecut a cunoscut
două procese istorice de extindere a celor mai importante organizaţii internaţionale
de securitate şi economice, respectiv NATO şi UE. Opţiunile politice majore ale
guvernelor (indiferent de componenţa partidelor politice a acestora) statelor
deja membre sau doar candidate, demonstrează că globalizarea, tradusă şi prin
integrare transnaţională, este un proces în continuă dezvoltare.
Se observă o serie de
tendinţe de globalizare a securităţii prin mecanismele de implicare
militară a SUA, a coaliţiilor, precum şi a NATO în diferite regiuni ale lumii.
Aceste evoluţii ale măsurilor de securitate se dezvoltă pe două dimensiuni
principale, respectiv una reactivă (prin declanşarea/angajarea în
intervenţii militare împotriva unor state generatoare de riscuri - Afganistan,
Irak) şi pe o dimensiune relativ nouă, anticipativă şi preventivă, legată
de abordarea într-o manieră extinsă a surselor de risc, prin lansarea unor
formule de parteneriat în flancul sudic al NATO, în Orientul Mijlociu, Caucaz şi
Asia Centrală. Pe aceste două dimensiuni, globalizarea a permis inclusiv apariţia
după războiul rece a unor strategii globale şi modificări fundamentale ale
politicilor tradiţionale ale unor state din America Latină (Argentina) şi
Asia (Japonia), prin participarea la coaliţia direcţionată de SUA.
Astfel, dincolo de funcţionarea
comunităţii economice descrise de piaţa comună europeană, care rămâne bastionul
integrării economice, este probabil ca analiştii mediului internaţional, să
se concentreze pe analizarea fenomenului de globalizare a securităţii, mai
precis a principiilor şi normelor NATO de securitate, prin diverse formule de
cooperare, adaptate zonelor partenere.
Pierderea din relevanţă
a statului naţional ca actor pe scena relaţiilor internaţionale este însoţită
de promovarea acestuia ca ideal şi scop în sine de către entităţi ce luptă în
continuare pentru afirmarea autonomiei naţionale şi recunoaştere statală.
Kosovo şi Muntenegru în Balcani, Abhazia, Osetia de Sud şi Ajaria în Georgia,
Transnistria în Republica Moldova, sunt doar o parte din zonele care au rămas
în afara globalizării politice, economice şi culturale ce s-a conturat ca
fenomen după 1990.
În acelaşi timp, state
precum Bosnia şi Herţegovina, Afganistan şi Irak sunt încă dependente de
asistenţă internaţională majoră pentru stabilizare, pentru realizarea unui
mediu intern propice derulării reformelor economice necesare unei dezvoltări
capabile să susţină independenţa politică.
Regiuni întregi din
Africa se află în continuare în afara civilizaţiei occidentale, fiind
caracterizate de sărăcie
extremă, confruntându-se cu cea mai ridicată rată
a cazurilor de HIV/SIDA şi
malarie. Datorită condiţiilor improprii de viaţă (mai mult de jumătate din
populaţia continentului nu are acces la surse de apă potabilă) cauzate de sărăcia
generalizată, Africa sub-sahariană găzduieşte numai 10% din populaţia globală şi
90% din cazurile de malarie soldate cu decese şi mai mult de 70% din cazurile
de HIV/SIDA. O serie de state africane cum ar fi Nigeria, Kenia, Zimbabwe, se
află în prezent în conjuncturi politice care necesită angajare şi susţinere din
partea comunităţii internaţionale. O astfel de asistenţă trebuie să depăşească
simplul sprijin pentru procesele electorale, să încurajeze participarea crescută
la viaţa politică şi activism civic, să reitereze măsuri suplimentare nu numai
pentru drepturile politice, ci şi pentru cele economice şi sociale. O parte din
aceste regiuni, situate în continuare şi pentru o perioadă cel puţin medie de
timp în afara controlului comunităţii internaţionale constituie deja safe
heavens pentru grupările teroriste.
Fenomenul globalizării
va fi caracterizat totuşi în următorii ani de incapacitatea eliminării
inegalităţilor sociale şi de dezvoltare economică dintre nord şi sud şi în
acelaşi timp de o extindere a proiectelor de asistenţă internaţională în zonele
aflate în dificultate. Subdezvoltarea economică a regiunilor defavorizate şi
potenţialul lor ridicat de a alimenta terorismul internaţional constituie
argumentul principal ce va coaliza comunitatea internaţională (inclusiv
statele neimplicate în Irak) în vederea susţinerii financiare a proiectelor de
transformare socială şi extindere a globalizării în aceste regiuni.
ACTORII NON-STATALI
Organizaţii neguvernamentale
Începând cu ultima decadă
a secolului XX, pe scena relaţiilor internaţionale s-a conturat o nouă
categorie de actori transnaţionali, anume organizaţiile neguvernamentale (ex.:
Freedom House - SUA, Médecins sans Frontieres - Franţa) şi organizaţiile
neguvernamentale internaţionale (ex.: Amnesty International, Greenpeace,
Human Rights Watch). Factorii care au condus şi continuă să contribuie la
dezvoltarea acestei tendinţe sunt de ordin politico-diplomatic (reprezentarea
ONG-urilor în cadrul ONU), academic (dezbateri privind conceptul de societate
civilă globală, ai cărei agenţi principali sunt ONG-urile) şi tehnic
(Internet, sistemele de comunicaţii ce favorizează răspândirea rapidă a
informaţiei).
Dacă numărul ONG-urilor
intrastatale (se constituie şi operează într-un singur stat) este de ordinul
milioanelor, o parte a optat şi pentru varianta transnaţională, datorită
scopurilor mai largi pe care le urmăresc (ex.: drepturile omului, drepturile
minorităţilor, asistenţă medicală, refugiaţi, protecţia mediului). Această
evoluţie a condus la creşterea numărului organizaţiilor neguvernamentale
internaţionale (aproximativ 44000, conform raportului UNDP pe 2000, sau 47000
în 2001, după statisticile Uniunii Asociaţiilor Internaţionale), dar şi a
unora hibrid, în care este admisă integrarea unor agenţii guvernamentale (ex.:
Crucea Roşie Internaţională).
Atât la nivel naţional,
cât şi internaţional, ONG-urile militează pentru scopuri bine determinate, urmărind
să influenţeze indirect deciziile actorilor statali sau ale organizaţiilor
internaţionale, prin manifestaţii, mass-media, cooptarea unor lideri politici,
formatori de opinie sau factori decizionali la propria cauză. Mai mult, sunt
implicate într-o serie de procese şi politici care se derulează pe scena
internaţională, interacţionând cu state sau diverse organizaţii internaţionale:
culeg informaţii privind violarea drepturilor omului, oferă expertiză şi date
în procesele de negociere a tratatelor privind mediul înconjurător, susţin
diverse proiecte umanitare în cazul conflictelor/dezastrelor naturale sau
participă la procesele de promovare şi consolidare a principiilor şi valorilor
democratice.
Există şi o categorie de
false ONG-uri, finanţate de state cu regimuri totalitare sau de către grupări
având interese minoritare, dezvoltă diverse activităţi, fiind constituite ca
elemente de sprijin logistic, recrutare de membri, strângere de fonduri, pentru
crima organizată sau organizaţii teroriste.
Minorităţi etnice (religioase)
Pe fondul unui mediu
economic nefavorabil şi a proliferării criminalităţii internaţionale şi transfrontaliere,
cel mai adesea, printre factorii determinanţi ai conflictelor se regăsesc:
existenţa unor pretenţii teritoriale reciproce, atât din partea statelor, cât şi
a unor actori non-statali; clivajele etnice/religioase; balanţele locale
specifice de forţe şi posibilitatea exercitării de presiuni din exterior asupra
părţilor; scopurile şi ambiţiile liderilor; accesul actorilor - statali şi
non-statali la echipamente militare.
Consolidarea puterii
statale devine tot mai problematică, atât datorită eroziunii conceptului de
suveranitate şi provocărilor din partea forţelor naţionaliste cât şi pierderii
monopolului violenţei si capacităţii diferitelor forţe transnaţionale de a-şi
procura armament. O problemă semnificativă o constituie în continuare dreptul
popoarelor la autodeterminare, prevăzut în Carta ONU şi invocat de către
grupurile etnice compacte care sunt angajate în lupta pentru autonomie. În
aceste cazuri, privatizarea violenţei este legată de proliferarea economiei
subterane şi a traficului ilegal, ca sursă de venit care să permită înarmarea
grupurilor minoritare.
Un rol din ce în ce mai
important în determinarea cursurilor de acţiune a grupurilor minoritare îl are şi
implicarea sau neimplicarea factorilor externi (organizaţiile de
securitate). Spre exemplu, la Kosovska Mitrovica (17 martie 2004), grupuri de
albanezi au atacat forţele de menţinere a păcii şi au trecut în forţă podul
care desparte cele două comunităţi din oraş. Cauzele ce au generat violenţele
nu au fost numai fricţiunile repetate cu Belgradul şi suspiciunea între cele
două comunităţi, ci şi frustrarea populaţiei albaneze şi lipsa de încredere în
intenţiile comunităţii internaţionale privind stabilirea statutului
provinciei.
O situaţie similară
poate fi identificată şi la nivelul minorităţilor etnice şi religioase din
Caucaz şi Asia Centrală, prin menţinerea unui potenţial de conflict crescut în
zonele de criză, pe fondul incapacităţii comunităţii internaţionale de soluţionare
a disputelor etnice sau teritoriale.
Mai mult, în lupta
pentru auto-determinare a minorităţilor etnice şi religioase, există situaţii
în care acestea aplică în continuare un dublu standard, care permite minorităţilor
devenite majorităţi să nege altor grupuri drepturile similare cu cele care
le-au legitimat cererile. Kosovo constituie în prezent scena unor astfel de
dezbateri, în care sunt antrenate autorităţile de la Belgrad, reprezentanţii
instituţiilor interimare de la Pristina şi întreaga comunitate internaţională.
Comunitatea etnicilor albanezi, devenită majoritară, respinge categoric
demersurile comunităţilor sârbe minoritare de obţinere a autonomiei
administrative.
Problema kurdă este de
asemenea una dintre temele pentru care comunitatea internaţională va trebui să
identifice o modalitate de integrare şi soluţionare care să permită menţinerea
stabilităţii într-o regiune deosebit de sensibilă şi de importanţă strategică
pentru Alianţa Nord-Atlantică. Conflictul israeliano-palestinian dovedeşte
dificultatea implementării cu succes a unei soluţii de constituire a unei
statalităţi disputabile în zonă. În majoritatea statelor foste iugoslave,
caracterizate de o diversitate etnică şi religioasă neomogenă geografic, lupta
minorităţilor pentru autodeterminare va continua, cu implicaţii negative
privind respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor.
În zonele Caucazului de
sud şi de nord, există un sistem complex de stratificare etnică, fapt care a
generat în 2004 o serie de stări conflictuale în Abhazia, Osetia de Sud şi la
graniţa cu Inguşeţia. Intersectarea mai multor interese contradictorii (ale
Rusiei de menţinere a influenţei politice şi a dependenţei economice şi ale SUA
de contracarare a politicilor ruseşti şi de stabilizare regională) pe fondul
luptei de independenţă politică şi economică a statelor, va genera în continare
tensiuni.
Singurele demersuri cu o
oarecare eficienţă, cel puţin pe termen scurt, în domeniul tentativelor de soluţionare
a unor dispute etnice, rămân cele ale statelor implicate sau cu interese majore
într-o regiune anume, şi mai puţin cele ale organizaţiilor cu mandat în acest
sens (ONU, OSCE). Singura dispută etnică majoră aparent în curs de rezolvare
din cele fie premergătoare, fie post-război rece, rămâne Cipru, în cadrul unui
context cu totul special, al aderării la UE şi al creării unor zone de
prosperitate economică în plan intern.
Organizaţiile teroriste
Tacticile câmpului de
luptă se află într-un proces de diversificare, concretizat de creşterea numărului
organizaţiilor teroriste, a statelor vizate şi de amplificarea violenţei
tehnicilor utilizate.
Analiza atacurilor
Al-Qaeda din trecut (împotriva gării din Madrid, sinagogii din Istanbul,
vasului de luptă american, ambasadelor americane din Africa), executate de
activişti de diferite naţionalităţi şi din diferite organizaţii teroriste,
ilustrează evoluţia organizaţiei conduse de Bin Laden către un model de
organizare multicentric. Bin Laden este liderul Al-Qaeda dar, de asemenea,
conduce şi Frontul Islamic al Lumii pentru Jihad împotriva Evreilor şi Cruciaţilor,
organizaţie politică ce acţionează ca o umbrelă pentru obţinerea sprijinului
mai multor grupuri islamice de terorişti radicali (Abu Sayyaf în Filipine,
Jaish-e-Muhammad în Pakistan, Grupurile Jihad în Egipt, GIA în Algeria şi alte
organizaţii mai puţin cunoscute).
O altă transformare
majoră o reprezintă reorientarea grupărilor teroriste de la ţintele
guvernamentale, diplomatice şi militare către aşa numitele „ţinte uşoare"
(trenuri, sinagogi, hoteluri, sedii de bănci), importante în special pentru că
au o puternică încărcătură simbolică şi asigură provocarea unui număr
semnificativ de victime. Astfel de acţiuni au obiectivul de a determina
presiuni din partea opiniei publice naţionale asupra factorilor decizionali în
sensul acceptării cererilor rebelilor.
Teroriştii şi alte grupări
armate şi-au perfecţionat o manieră sofisticată de exploatare a aşa numitelor
„zone gri", în care guvernele dispun de o autoritate scăzută, în care se găsesc
importante cantităţi de armament, populaţie săracă, preponderent musulmană,
corupţia este răspândită, iar principiile statului de drept sunt ca şi
inexistente (Africa de Vest, Afganistan, Sudan, Pakistan). Pentru Al-Qaeda şi
alte organizaţii teroriste, „zonele gri" reprezintă adevărate
„paradisuri" pentru finanţarea activităţilor lor, considerând că serviciile de
informaţii occidentale nu dispun de capacitatea, resursele sau interesul de a
le urmări acţiunile în astfel de regiuni.
Modalităţile de
organizare a activităţilor dovedesc o mare adaptabilitate şi flexibilitate de
acţiune şi organizare. Pentru a-şi finanţa activităţile, membrii Al-Qaeda s-au
implicat în reţeaua de trafic de diamante din Africa, folosită de Hezbollah încă
de la apariţia sa, reuşind totodată să înlăture divergenţele dintre musulmanii şiiţi
şi sunniţi. După atacurile SUA asupra Afganistanului şi Irakului, şi ca urmare
a prezenţei trupelor americane, s-a remarcat o creştere semnificativă a
fluxurilor de voluntari şi de bani către aceste ţări din partea organizaţiilor
teroriste afiliate la Al-Qaeda.
Un alt fenomen la care
asistăm în prezent este acela al proliferării mesajului global al terorismului.
Evoluţia tehnologică permite Al-Qaeda să-şi transmită mesajele pe distanţe mari
şi către o audienţă lărgită. Dezvoltarea dimensiunii publice a violenţei pare să
fi devenit o tactică aleasă de către Al-Qaeda şi grupurile islamice teroriste
afiliate. Răpirile urmate de execuţii mediatizate sunt uşor de realizat şi
produc un şoc maxim la nivelul opiniei publice internaţionale.
Se manifestă o serie de
tendinţe la nivel statal şi a organizaţiilor internaţionale de abordare a cauzelor proliferării
terorismului şi a elementelor sale de sprijin (trafic ilegal, crimă organizată,
safe heavens). Pe această dimensiune însă prevenirea unor acţiuni
teroriste rămâne un deziderat, fără ca mijloacele de acţiune statale să poată
fi adaptate la fel de repede ca şi strategiile teroriste.