Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.4/2005 Sectiunea Azimut 21
România faţă în faţă cu globalizarea

Iulian Fota
România faţă în faţă cu globalizarea

Articol introdus pe 01/12/2005

 Încă de la mijlocul anilor 70 teoria relaţiilor internaţionale se îmbo­găţea cu un nou concept, "INTER­MESTIC", ter­men provenit prin combinarea cuvintelor "internaţio­nal" şi "do­mestic". Semnificaţia noului con­cept era legată de nevoia ana­liştilor de relaţii inter­naţionale de a sublinia într-o manieră sugestivă faptul că nivelul de inter­dependenţă în relaţiile interna­ţionale ajunsese atât de ridicat încât bariera între politica externă şi cea internă trebuia înlăturată. Globalizarea, în forma sa de sfârşit de secol 20, făcea primii paşi spre consacrare. Ţările respon­sabile, preocupate de promovarea propriilor interese, ur­mau să-şi conceapă atât politicile interne, cât şi pe cele externe sau de securitate ţinând cont de influenţa reciprocă între mediul internaţional şi cel intern. Sfârşitul Războiului Rece venea să demonstreze valabi­litatea acestei teze, iar la mijlocul anilor 90, o dată cu impunerea "glo­balizării" ca parametru principal al sis­te­mului internaţional, asistăm la consa­crarea principiului interdependenţei, a "intermesticului", drept una din trăsăturile principale ale globalizării.

La începutul secolului 21 nu se mai îndoieşte nimeni că globalizarea reprezintă unul din factorii majori care ne va influenţa viitorul. În anul 2000, sub auspiciile ONU, a avut loc cea mai mare adunare a liderilor lumii din istoria organizaţiei, sugestiv intitulată „the UN Millenium Summit"i.Timp de câteva zile 149 de şefi de state plus alte câteva sute de personalităţi publice şi reprezentanţi de seamă ai societăţii civile din statele membre au dezbătut la New York problemele principale ale păcii şi dezvoltării. „Globalizare" a fost al treilea cel mai rostit concept, după ele ale „păcii" si „sărăciei". Reprezentanţii a 130 de state l-au pro­nunţat de 307 ori, demonstrând în acest fel că principala preocupare a statelor lumii era deja adaptarea, aco­modarea sau chiar ges­tio­narea acestei noi situaţiiii. Poziţio­narea faţă de globalizare a fost diferită, unii fiind optimişti faţă de valorificarea oportunităţilor economice oferite (în cincizeci de ani economia mondială crescuse de la cinci trilioane la 35 de trilioane de dolari), iar alţii temându-se de eventualele conse­cinţe negative şi chiar de reculul globalizării. Unul din cele mai su­gestive discursuri l-a avut preşedin­tele Republicii Chile:

„Îmbrăţişăm  cu entuziasm fenomenul globalizării care ne face parte a timpului şi spaţiului comune. Ştim că este vorba de o revoluţie cu im­pact asupra economiei, tehnolo­giei, politicii şi culturii şi care va afecta viaţa cotidiană a oamenilor de pe întreaga planetă. Noi, cei din sudul lumii, nu ne temem de această mare transformare.

Am văzut de asemenea cum, în numele globalizării, culturi şi medii locale au fost distruse. Apar situaţii de violenţă, de abuz împotriva drepturilor umane şi de război, pe care comunitatea internaţională nu are forţa de a le preveni sau a le rezolva. Observăm cu stupoare că prăpastia dintre cei care au şi care nu au continuă să crească până la un punct în care devine cea mai mare ameninţare pentru noua societate globală."

Procesul din ce în ce mai dinamic al schimburilor  transfrontaliere de bunuri (comerţ), investiţii, finanţe, tehnologii, idei, culturi, valori sau oameni, ceea ce de fapt înseamnă glo­balizare, urma să influenţeze direct sau indirect viitorul statelor de pe această planetă, influen­ţându-le atât bogăţia cât şi securitatea. Doar la un an după această reuniune  omenirea avea să fie confruntată cu primul război al globalizării, declan­şat de SUA împotriva terorismului global în urma atacurilor asupra New York-ului, World Trade Center şi Washington, Pen­tagonul. O  mino­ritate  nerepre­zentativă  numeric pentru lumea islamică dar reprezen­tativă ca agresivitate şi mai ales extrem de inteligentă în a înţelege puterea tehnologiei, accesibilitatea ce i-a fost oferită de aceeaşi glo­balizare şi, nu în ultimul rând, vulnerabilităţile lumii occidentale, avea la 11 septembrie 2001 să schim­be  America. Schimbând America, teroriştii aveau să schimbe soarta lumii şi să-l facă pe fiecare dintre noi dependent de viitorul acestei globalizări. Interdependenţa era la apo­geu şi căpăta valoare individuală.

 

România şi globalizarea

 

Ceea ce ne interesează în acest articol este posibilul impact al glo­balizării asupra dezvoltării viitoare a României şi mai ales cum ar trebui România să se raporteze la acest fenomen. Chiar poate fi România atât de mult influenţată de această globalizare? Răspunsul este un foarte hotărât da. Iar argumentele sunt la îndemâna fiecărui cititor care are răbdarea şi curiozitatea de a citi celebra deja de acum carte a lui Thomas Friedman, tradusă şi în româ­neşte, Lexus si măslinul – cum să înţelegem globalizareaiii. Nici o ţară din lume nu se mai poate sustrage influenţelor globalizării. Parafrazându-l pe Trotzky "s-ar putea ca tu să nu fii interesat de glo­balizare, dar globalizarea sigur este interesată de tine". De la "turma electronică", capital în căutare agresivă de oportunităţi de investiţii şi câştig  până la terorism şi crimă organizată in căutare de state slabe sau falimentare, gata a fi luate ostatice pentru a servi scopurilor acestor organizaţii, nici o ţară ne se mai poate sustrage sau feri.

Mai mult decât atâta, statele membre ale NATO si UE  reprezintă  zona cea mai interesată în globalizare şi în valorificarea oportunităţilor de afaceri oferite. În primul rând, prin globalizare întreaga planetă este pe cale să devină o piaţă liberă şi avantajele unei astfel de evoluţii se simt astăzi, în egală măsură, în Franţa şi în Germania, ca şi în Ungaria sau Polonia. În anul 1997 Budapesta organiza mai multe întâlniri internaţionale decât oraşe mari din Occident, precum Roma sau Paris. Comerţul transatlantic a atins cifra de un miliard de dolari pe zi, iar comerţul Europei cu China a crescut în ultimii cinci ani de şase ori. În al doilea rând, globali­zarea oferă şansa unor noi revoluţii democratice, iar ţările care sunt democratice şi interdependente eco­nomic au o preferinţă foarte scăzută pentru a folosi forţa militară ca instru­ment al reglementării diver­genţelor dintre ele. Acest lucru de altfel a şi dus la transformarea UE într-o entitate post-modernă, unde una din regulile jocului este tocmai aceasta: fără forţă şi ame­ninţări în relaţiile bilaterale sau multi­laterale dintre membrii uniunii.

Una din consecinţele directe ale integrării României  în NATO si UE va fi  contactul neamortizat cu această nouă stare de fapt. Primele semne deja sunt vizibile. Militarii noştri, împreună cu militarii a peste alte două­zeci de ţări, în coaliţii conduse de UE, NATO sau SUA, se află dislocaţi în Bosnia, Kosovo, Afga­nistan sau Irak, pentru a ajuta la "împăcarea acestor state cu globalizarea". Iar acesta este unul din paradoxurile cele mai mari ale României. În timp ce ne implicăm din ce în ce mai mult în democratizarea altor state sau regiuni – şi lista va fi, probabil, mult mai lungă – valul democratizării mişcându-se spre est, în ţară am făcut ce-am putut  ca să amânăm sau să diminuăm atât viteza procesului de democratizare, cât şi pe cel al liberalizării econo­mice. Faptul că în felul acesta, România, în 1999, pe o notă de plată acumulată din 1990, a fost la un pas de a deveni un stat falimentar, cea mai de jos categorie din ierarhia internaţională a statelor, a contat prea puţin.

 

Împăcarea României cu globalizareaiv

 

Cu prilejul unei vizite pe care am întreprins-o la Departamentul de Stat, în 1997, un oficial american declara că România nu trebuie să se teamă să devină o ţară capitalistă. A fi o ţară capitalistă este acelaşi lucru cu a fi o ţară occidentală, iar prioritatea prin­cipală pentru ţările occidentale este aceea de a gestiona o globalizare care a atins un punct critic şi în care contactul între global si local generează deja conflicte asimetrice şi violenţă. Anumite zone ale planetei resping atât demo­craţia cât şi economia de piaţă ca posibile răspunsuri la problemele de dezvoltare si moder­nizare pe care le au, iar această reacţie de respingere nu de puţine ori se bazează pe mişcări politice violente, precum terorismul sau insurgenţa. Pentru a face faţă acestei pro­vocări, Occidentul apelează la resursele pe care le deţine şi dezvoltă politici adecvate. Iar aici, dacă analizăm corect, vom vedea unde România încă nu s-a împăcat cu globalizarea.

Pe de o parte, în efortul lui de adaptare, Occidentul pare dispus să reconfigureze întreaga reţea de orga­nizaţii internaţionale aflate la dispoziţia sa şi să reordoneze prin­cipiile în baza cărora, timp de cincizeci de ani sau poate chiar mai mult de trei sute de ani (dacă mer­gem până la pacea westfa­lică) a gestionat problematica relaţiilor inter­naţionale. Pe de altă parte, România este încă legată de orga­nizaţii sau principii care au constituit în ultimii cinzeci de ani zestrea ideologică a unei mari părţi din clasa politică sau administraţia publică centrală. Dar să le luăm pe rând.

O analiză  a agendei de politică externă a oricărui stat din NATO sau UE ar arăta că în acest moment principalele organizaţii internaţio­nale sunt supuse schimbării sau transformării: ONU, NATO, UE, OSCE.

ONU este organizaţia cea mai puţin pregătită să facă faţă globa­lizării. Un exemplu sugestiv este faptul că în dreptul internaţional actual terorismul dezvoltat de o gru­pare  non-statală nu este codificat. Dreptul la autoapărare prevăzut în Carta ONU se referă la atacul unui stat de către alt stat şi nu regle­mentează folosirea forţei împotriva unor organizaţii non-statale. De altfel, aceasta este şi una din propunerile avan­sate secretarului general ONU  refe­ri­toare la îmbunătăţirea activităţii organizaţiei.

NATO şi-a desfăşurat un întreg summit (Istanbul 2004) sub egida "transformării" pentru a putea interveni cu succes acolo unde va fi nevoie. Iar UE a adoptat deja o strategie de secu­ritate care face din statele slabe atât o preocupare, dar şi un posibil subiect de intervenţie. Robert Cooper, consilier de relaţii internaţionale al lui Javier Solana, nu se sfieşte să argumenteze în ultima sa lucrare de succesv nevoia statelor europene,"post-moderne", în viziunea sa, de a apela la un nou tip de impe­rialism.

Cât despre OSCE, această organi­zaţie este de pe acum scena disputei dintre globalizare şi anti-globalizare, respectiv dintre Occident şi Rusia. Pe un model folosit cu succes atât în statele din Europa Centralş, cât şi mai recent, în Georgia sau Ucraina, Occidentul do­reşte ca OSCE-ul să devină tot mai performant în răspândirea şi con­so­lidarea democraţiei înspre estul conti­nentului. Pe de altă parte, Rusia, dispe­rată în a-şi salva sfera de interese a fostului CSI, sferă aflată într-un proces de disoluţie mai rapid decât ar fi crezut chiar şi cei mai bine informaţi analişti, vrea să facă din OSCE un instrument de stopare sau încetinire a pătrunderii occidentale înspre Est, în special pe vector militar (baze, poliţie a spaţiului aerian  sau instructori).

Unde intervine nevoia de împăcare a României cu globalizarea? Toate aceste transformări, fie că vorbim de procese, fie de instituţii internaţionale, pun în discuţie majoritatea conceptelor de relaţii internaţionale care au stat la baza politicii externe şi de securitate a României începând cu 1968. Suvera­nitatea, neamestecul în treburile interne (apropo de acquis-ul comunitar), supre­maţia dreptului internaţional, refuzul de a folosi forţa, primatul ONU în problemele de securitate internaţională, toate acestea urmează ori să fie transformate, ori unele din ele să fie anulate. Nu mai poţi gestiona situaţiile tot mai complexe de securitate gene­rate de globalizare cu o organizaţie precum ONU, gândită şi creată pentru situaţiile specifice ale sfârşitului răz­boiului rece şi unde o ţară precum Libia, anterior procesului de convertire, deţi­nea preşedinţia Comisiei pentru drep­turile omului.

Pentru România această situaţie nu este numai o provocare ideologică, dar este şi una intelectuală. Cum ar trebui să arate NATO peste 10 ani ca să fim siguri că şi interesele României se vor regăsi printre cele ale Alianţei? Dar agenda de politică externă a UE, în special în zonele limitrofe Uniunii, unde şi noi avem interese legitime atât de securitate, cât şi naţionale? Dacă luna de miere între Occident şi Rusia se încheie, se mai poate face o politică de echilibru astfel încât, conform „Novosti", să avem "satisfacţie în privinţa dialogului politic"vi? Iar acestea sunt doar întrebările simple. Pentru că cele complicate ţin de evo­luţia raporturilor euro-atlantice şi nevoia de a moderniza acest cadru de colaborare între UE şi SUA, el fiind încă bazat pe Carta Atlanticului din 1940. Sau de modalitatea de a gestiona viitorul unor regiuni precum Kosovo (pentru România cum este mai bine, un Kosovo independent sau nu?) sau Orientul Mijlociu, unde se pare că asistăm la o adevărată frenezie nucleară ce are ca efect în special polarizarea actorilor internaţionali, atât cu privire la chestiunea nucleară, cât şi referitor la relaţia Israelului cu NATO.

Din păcate, o parte a elitei politice şi administrative este pe cale de a pierde această provocare intelectuală. În loc să înţelegem specificitatea şi dezvoltarea obiectivă a globalizării şi să vedem cum putem profita de oportunităţile ei, în acelaşi timp cu protejarea în faţa pericolelor inerente, preferăm să ne războim cu acest concept, apelând la un bagaj conceptual semi-doct şi total ineficient. Cea mai buna dovadă este că sintagma de "Noua Ordine Mondială" este folosită cu un înţeles conspiraţionist, în timp ce ea a fost lansată de Bush senior, în 1991, tocmai pentru a sublinia importanţa respectării dreptului internaţional şi inacceptabilitatea schimbării graniţelor prin forţă (după cum fusese cazul agresiunii Irakului asupra Kuweitului). Astăzi, preşedinte al SUA este George W. Bush junior.

 

 

i The Millenium Summit, New York, 2000.

ii Ideea centrală a uneia dintre ultimile strategii de securitate naţională a SUA este că sistemul internaţional actual trebuie modelat în funcţie de nevoile de securitate ("Shape and Respond").

iii Thomas L. Friedman, "Lexus şi Măslinul - cum să înţelegem globalizarea", Editura Fundaţiei PRO, 2000.

ivTitlul a mai fost folosit de subsemnatul pentru un articol publicat în  2002,  în  ziarul Ziua. Conţinutul articolului de faţă este complet nou.

v Robert Cooper, "The Breaking of Nations: Order and Chaos in the Twenty-first Century", Atlantic Books, 2003

vi RIA NOVOSTI, 13 ianuarie 2005.

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR