Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.2/2005 Sectiunea Mondo militare
Tutsi – mărire, decădere, renaştere

V. R. Michaela
Tutsi – mărire, decădere, renaştere

Articol introdus pe 01/02/2005

Populaţie războinică, stabilită în urmă cu aproape 500 de ani în Rwanda, Burundi şi în Congo de Est. Specialiştii discută încă pe tema originii lor, unii considerându-i un amestec între nomazi de „rasă albă" şi africani (au „nasul drept"). Pe teritoriile cucerite, tutsi au întemeiat regate conduse de mwami, cu ierarhii rigide şi armate foarte eficiente. Instituţiile tribale şi gentilice şi-au menţinut influenţa până în prezent. Populaţia majoritară hutu a fost dominată dur şi tratată ca o „masă de sclavi." Regele Kigeri VI, rwandez, s-a impus şi în Uganda; a pus bazele unei armate semipermanente, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În Burundi, s-a distins regele N'Tare Rugamba, din dinastia Banyiginya, din acelaşi secol al XIX-lea. Astăzi, peste 12 milioane de tutsi

sunt răspândiţi în Africa Subsahariană, fiind cunoscuţi ca oameni foarte întreprinzători, militari, negustori, agricultori (crescători de vite), intelectuali cu o excelentă conştiinţă identitară.

În 1890, regele Mwezi Gisabo din Burundi s-a văzut obligat să accepte stăpânirea colonială germană. Şase ani mai târziu şi Rwanda trecea sub control german. Din 1918, Rwanda şi Burundi au intrat sub administraţie belgiană, sub tutelă interna­ţională. Germanii şi belgienii au recunoscut întâietatea aristocraţiei tutsi, în relaţiile cu populaţia majoritară hutu. Între 1959 - 1962, regatul Rwanda se prăbuşeşte, proclamându-se republică independentă. Elita politică, militară, culturală, economică tutsi devine ţinta unor masacre civile (soldate cu peste 1,7 milioane morţi). Între 1973 - 1992, conducerea dictatorială a preşedintelui J. Habyarimana provoacă un sângeros „război de gherilă", susţinut de către populaţia tutsi din Frontul Patriotic Rwandez, în frunte cu P. Kagamé. Peste 600 000 de tutsi s-au exilat, mulţi dintre ei contribuind la instalarea la putere a preşedintelui ugandez Y. Museveni (1986); în contrapartidă, acesta din urmă permite instalarea de baze tutsi pe teritoriul ţării sale. Pentru aplanarea conflictului dintre hutu şi tutsi, Franţa detaşează o misiune militară în Rwanda.

Burundi şi-a proclamat independenţa tot în 1962 şi a rămas cu regim monarhic până în 1966. Lupte între elita tutsi şi hutu s-au înregistrat încă din 1961, dar s-au intensificat din 1966. Preşedintele congolez, J. Mobutu a încercat să arbitreze între tabere în propriul său interes (1967). Între 1987 - 1993, P. Buyoya, tutsi, a deţinut funcţia de pre­şedinte al republicii. În octombrie 1993 a fost asasinat preşedintele M. Ndadaye, hutu, de către rebelii tutsi. Imediat s-au declanşat masacre executate de armată, poliţie şi comunităţile hutu. La 6 aprilie 1994 pre­şedinţii C. Ntaryamira (Burundi) şi J. Habyarimana (Rwanda) au fost ucişi de rebeli tutsi. Masacrele se intensifică în Burundi şi iau amploare în Rwanda. În ultimul stat, sub conducerea colonelului T. Bogosora sunt exterminaţi peste 1 milion de tutsi. Cu toate acestea unităţile tutsi - net superioare din punct  de vedere al comenzii, disciplinei şi spiritului militar - au trecut la ofensivă şi în iulie 1994 au cucerit capitala Kigali. Peste 2 milioane de hutu s-au refugiat, însă, în Kongo - Kinshasa şi Tanzania (unde au încadrat o Armată Populară de Eliberare). Autorii masacrelor au primit pedepse foarte dure şi s-a trecut la o politică de „reconciliere naţională" sub preşedintele P. Kagamé. Tutsi au revenit la putere şi în Burundi, după lovitura de stat din iulie 1996, pregătită de P. Buyoya. Tenacitatea şi spiritul lor orga­niza­toric i-au făcut pe unii publicişti să-i consi­dere pe tutsi, „israelienii Africii."

În anii 1996 - 1998 a avut loc aşa-numita „ofensivă tutsi" în Congo. Folosind ca bază de operaţii Rwanda, forţe tutsi susţin revolta minorităţii tutsi din Congo de Est şi pe liderul rebel L. Kabila, care se opunea preşedintelui J. Mobutu. L. Kabila a obţinut victoria în mai 1997 (cu susţinere tutsi, angoleză, namibiană şi zimbabwiană).

La scurt timp, L. Kabila a intrat în conflict cu tutsi şi cu provinciile din est. Reizbucnind războiul civil în Congo, trupele rebele congoleze precum şi cele din Rwanda, Burundi şi aliata lor Uganda au luat sub control şi estul ţării, bogat în hidrocarburi şi diamante. În replică, ajutoare din Angola şi Zimbabwe au intervenit în favoarea lui L. Kabila. O conferinţă internaţională, desfă­şurată la Lusaka, în 1999, a stabilit un „program" de soluţionare democratică a conflictului. După asasinarea preşedintelui congolez L. Kabila, puterea  a trecut sub controlul fiului său, J. Kabila, dar a reînceput şi războiul civil (2000 - 2001). În 2003 acţiunile militare au încetat oficial, cu toate că vicepreşedintele congolez A. Ruberwa, tutsi refuză încă să-şi demobilizeze miliţia de la frontiera cu Rwanda.

Pe fundalul războiului civil din Congo - considerat de unii analişti drept o consecinţă a „expansiunii" tutsi spre Atlantic - s-au înre­gistrat şi noi tulburări în Rwanda şi Burundi. Rwanda a început  să se distanţeze de Uganda (aliat de bază al SUA şi Marii Britanii) ca urmare a rivalităţilor pentru zonele din Congo de Nord - Est. Concomitent influenţa anglo - saxonă a rămas puternică în ţară; Franţa a fost, însă, acuzată de amestec în Congo şi de incitare la genocidul tutsi din 1993 – 1994. Burundi s-a văzut confruntat cu incursiunile gherilelor hutu, refugiate în Congo şi Tanzania (Forţele pentru Apărarea Democraţiei şi Forţele de Eliberare. Incur­siuni periculoase au avut loc în 2001 şi 2003 în zona Bujumbura. Acordurile de la Arusha (2000) prevăd ca tutsi şi hutu să ocupe alternativ funcţia de preşedinte; armata rămâne totuşi sub comandă tutsi, în Burundi şi Rwanda.

Experţii apreciază că elitele, forţele armate şi comunităţile tutsi din Rwanda, Burundi, Congo, Uganda etc. sunt mai occidentalizate şi mai avansate decât alte populaţii din regiune. În ultimii ani, liderii lor par să se fi apropiat îndeosebi de guvernele din Washington şi Londra. Se speculează faptul că elitele şi guvernele tutsi ar sprijini „frontul anglo-saxon" din Africa Centrală angajat în competiţie economico-politică cu cercurile economice franceze. Confruntarea economico-politică s-ar derula cu precădere în Congo (Republica Democrată). În această ţară (care a pierdut 5 milioane de oameni în masacre interetnice), facţiunile rebele ce au renunţat temporar la acţiuni armate menţin raporturi de cooperare strânsă cu Uganda şi Rwanda. Valea Rift de la frontiera cu Uganda şi Rwanda ar avea resurse de 1,2 miliarde barili petrol. Populaţia locală hema bene­ficiază de protecţia armatei ugandeze şi din partea companiei britanice Heritage Oil.

Aproximativ forţe ONU (conduse de francezi), însumând 16 000 de luptători, încearcă să menţină stabilitatea în Congo de Est. Misiune contestată neoficial de tutsi şi de liderul A. Ruberwa, instalat în baza frontalieră Goma.

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR