Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.3/2005 Sectiunea Azimut 21
Relaţiile UE-SUA. Impactul strategiilor divergente privind apărarea şi tehnologiile de vârf

Sorin Lungu
Relaţiile UE-SUA. Impactul strategiilor divergente privind apărarea şi tehnologiile de vârf

Articol introdus pe 01/08/2005

Acest eseu prezintă câteva din divergenţele care au apărut de la sfârşitul Războiului Rece în strategiile privind tehnologiile de vârf şi apărarea din Statele Unite şi Uniunea Europeană. Apoi se analizează dacă asemenea evoluţii au produs (îndeosebi de la mijlocul anilor 1990) efecte neplanificate şi neintenţionate asemănătoare descu­rajării asupra relaţiilor din cadrul rela­ţiilor de alianţă. În final, avansează mai multe implicaţii posibile ale unor astfel de evoluţii pentru relaţiile transatlantice actuale şi viitoare. Comunicarea ar trebui percepută ca o încercare de a provoca noi discuţii privind conceptele de descurajare şi de competiţie între aliaţi în contextul politic, economic şi militar transatlantic de după războiul rece.

 
Strategii transatlantice divergente după sfârşitul Războiului Rece

Relaţiile dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană s-au deteriorat în ultimii ani şi, în ciuda unor evoluţii pozitive la începutul anului 2005, ele rămân şi astăzi la cel mai jos nivel înregistrat vreodată din anii 1960 până acum. Totuşi, relaţiile transatlantice au început să se schimbe la începutul anilor 1980. Ele au fost remodelate mai târziu de procese economice şi tehnologice şi au fost determinate de factori politici şi militari. Merită să amintim cel puţin următoarele evoluţii de încheierea războiului rece:

 
Statutul îmbunătăţit de lider al Statelor Unite

Liderii politici şi industriali europeni au perceput că, pe la mijlocul anilor 1980, a apărut o nouă strategie a SUA, care urmărea o reînnoire a statutului lor de lider şi cuprindea acordarea unei autonomii politice crescânde Uniunii Europene. În timp ce o asemenea strategie includea o gamă largă de aspecte politice, militare şi economice, un rol major în reorganizarea pe termen lung a relaţiilor dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană l-a jucat dezvol­tarea noilor tehnologii şi aplicarea lor atât în economie cât şi în domeniul militar. Elitele politice şi industriale europene au apreciat că un element-cheie al strategiei administraţiei SUA a fost încercarea de modelare a direcţiei de dezvoltare tehnologică pe o cale care punea bazele competiţiei cu Uniunea Europeană şi permitea SUA să-şi folosească poziţia politică şi militară dominantă din cadrul Alianţei Atlantice.

 
Subordonarea europenilor

Pentru europeni, o asemenea strategie a SUA însemna o amplă subordonare tehnologică şi politică, favorizată de legăturile strict militare şi politice deja existente între cele două maluri ale Atlanticului. Elitele europene considerau că politicile SUA ar determina „Vechiul Continent" să renunţe la opţiunile unei mai mari originalităţi tehnologice, unei creşteri economice şi unei autonomii politice. Ele se temeau că Europa va ajunge din nou, exact ca în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, să fie un partener politic minor, cu o economie rămasă în urmă faţă de cea a SUA şi dependentă de aceasta în privinţa tehnologiilor-cheie.

În acest context, „legătura comerţ-apărare" a fost identificată pe la mijlocul anilor 1990 drept un domeniu de mare interes în Europa (în special în Franţa şi în Germania). Mai exact, s-a apreciat că superioritatea tehnologică a SUA (atât în sectorul militar, cât şi în cel comercial) ar putea deveni principalul factor extern care să determine perspectivele economice europene şi autonomia sa politică la începutul secolului XXI. Aceasta nu excludea posibilitatea (mai ales după victoria în războiul din Golful Persic din 1990-1991) că SUA ar putea determina revenirea investiţiilor comerciale în domeniul apărării astfel încât să-şi mărească influenţa asupra capacităţii europene de a-şi promova propria agendă de politică externă şi comercială, în special în zona Golfului Persic, în Extremul Orient şi în America de Sud. Se observase că SUA schimbaseră modelul competiţiei în politica internaţională prin transpunerea superiorităţii tehnologice din domeniul militar în acţiuni pe piaţa globală. Pe această cale, se considera că, prin legătura indirectă dintre comerţ şi securitate, se putea obţine acces pe pieţele externe, competitorii  puteau fi descurajaţi şi se puteau extinde acţiunile pe piaţa globală.

 
Pierderea acţiunilor pe piaţa exporturilor

Principalele ţări europene (Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie) au pierdut acţiuni pe piaţa exporturilor faţă de SUA, mai ales în perioada de la sfârşitul anilor 1980 până la sfârşitul anilor 1990, nu numai în sectoarele tehnologiei civile de vârf, ci şi în sectoarele industriei de apărare.


Restrângerea pieţelor de export era asociată în Uniunea Europeană nu numai cu mai puţină influenţă în afacerile mondiale, ci şi cu un declin competitiv potenţial în industriile tehnologiilor de vârf. Ba mai mult, personalităţi politice şi industriale importante din Europa Occidentală au început să exprime preocuparea că, dacă autonomia şi competitivitatea industrială şi tehnologică a Uniunii Europene era ameninţată, şi suveranitatea politică europeană (cel mai important dintre interesele sale fundamentale de la sfârşitul Războiului Rece până astăzi) ar fi în pericol.

 
Evitarea competiţiei militare

Nivelele cheltuielilor militare ale SUA de după sfârşitul războiului rece (în special cele pentru cercetare-dezvol­tare şi înzestrare) şi continuarea vigu­roasă a Revoluţiei în afacerile mili­tare (RMA) ar fi putut să-i descurajeze pe europeni să se angajeze într-o „cursă a înarmărilor" cu SUA. Cu alte cuvinte, europenii nu au îmbrăţişat pe deplin opţiunea edificării acelor capacităţi militare şi de apărare cerute de structura de proiecţie a unei puteri militare autonome şi, în acelaşi timp, de capacitatea de a furniza securitate altor ţări din întreaga lume în competiţie cu SUA.

Cheltuieli totale de apărare

(vezi tabelul de mai jos)

Mai mult, în ciuda numeroaselor avertizări primite din partea SUA pe la mijlocul şi la sfârşitul anilor 1990, în legătură cu creşterea decalajului capa­cităţilor dintre partenerii trans­atlan­tici, comportamentul „free riding" (călărie de voie), moştenit din anii Războiului Rece, al majorităţii aliaţilor europeni a continuat. Rezultatul acestor evoluţii a fost un grav şi neliniştitor decalaj al capacităţilor dintre statele membre NATO la sfârşitul anilor 1990. Prăpastia a continuat să se lărgească în ultimii ani.


Aspiraţii tehnologice nemilitare

De la sfârşitul războiului rece, Europa s-a străduit să răspundă în mod optim necesităţii de a combina trans­formarea industriei tehnologiilor de vârf cu noile tehnologii militare într-un mediu competitiv internaţional în continuă schimbare. Se pare că elitele europene (şi mai ales Comisia Euro­peană) au decis să acorde o mai mare prioritate tehnologiilor de vârf, însă proiectelor nemilitare, care ar avea şi capacitatea de a produce „exter­nalităţi politice pozitive substanţiale" (de exemplu, Airbus şi Galileo) sau de a asigura întâietatea europeană pe pie­ţele mondiale în domenii cum ar fi comunicaţiile mobile din generaţia a treia (UMTS) şi emisiei digitale audio terestre. Comisia Europeană a căutat de asemenea să folosească, în general, programele şi standardele de dezvoltare în beneficiul capacităţilor industriale proprii în alte domenii decât apărarea şi activităţile spaţiale – sistemul de telefonie mobilă GSM este, de exemplu, un succes în acest sens.

Către descurajare

În primăvara anului 1992, fragmente dintr-un document confidenţial al Departamentului Apărării al SUA, cunoscut sub denumirea de „Ghidul planificării în domeniul apărării", au fost publicate pe prima pagină a ziarelor New York Times şi Washington Post. Unul din argumentele centrale avansate era:

Primul nostru obiectiv este de a preveni re-apariţia unui nou rival. Acesta este considerentul dominant ce stă la baza noii strategii regionale de apărare şi cere din partea noastră eforturi pentru a împiedica orice putere ostilă să domine o regiune ale cărei resurse, controlate pe deplin, ar fi suficiente să genereze putere globală… SUA trebuie să manifeste capacitatea de conducere necesară pentru a institui şi proteja o nouă ordine ce respectă promisiunea de a convinge competitorii potenţiali că nu au nevoie să aspire la un rol mai important ori să adopte o poziţie mai agresivă pentru a-şi apăra interesele legitime. … În domenii care nu ţin de apărare, trebuie să luăm în calcul interesele ţărilor avansate din punct de vedere industrial şi să le descurajăm să pună în discuţie rolul nostru conducător sau să încerce răsturnarea ordinii politice şi econo­mice stabilite. În sfârşit, noi trebuie să menţinem mecanismele de descurajare a competitorilor potenţiali chiar şi de a aspira la obţinerea unui rol regional sau global mai important.

În acelaşi an, Andrew Krepinevich arăta intr-un raport elaborat pentru Biroul de evaluare a relaţiilor din Depar­tamentul Apărării al SUA:

Dorim oare să dezvoltăm urmă­toarea generaţie de capacităţi militare împreună cu aliaţii noştri sau sperăm să păstrăm o marjă de avantaj faţă de toate celelalte ţări ?  Preconizăm un război de coaliţie în care prietenii noştri să fie la fel de capabili ca şi noi ?  Sau în care noi să furnizăm anumite servicii ori funcţii militare de care prietenii noştri nu dispun? Încercăm noi oare să-i descu­rajăm pe competitorii de prim rang în domeniul tehnicii militare împărtăşindu-le capacităţi şi câştigându-le încre­derea, „împrumutându-le" capacităţi şi edificând dependenţă, sau păstrând capacităţi superioare şi construind bariere de acces?  Limitările „naturale", economice, asupra a ceea ce pot face aliaţii noştri, vor favoriza aceste probleme (făcând inaccesibile unele capacităţi de vârf) sau le vor complica (determinând o dependenţă mai clară a capacităţilor lor de voinţa noastră de a le împărtăşi) ?

Peste nouă ani, în 2001, U.S. Quadrennial Defense Review nota:

Prin strategia şi acţiunile sale, Statele Unite influenţează natura viitoa­relor competiţii militare, canalizează ameninţările în anumite direcţii şi com­plică planificarea militară a adver­sarilor potenţiali în viitor. O strategie şi o politică bine orientate pot aşadar să descurajeze alte ţări în iniţierea viitoarelor competiţii militare. Statele Unite pot exercita o asemenea influenţă prin modul de desfăşurare a progra­melor sale de cercetare, dezvoltare, testare şi de demonstraţii. O pot face prin menţinerea sau mărirea avantajelor în domenii-cheie ale capacităţilor militare. Ţinând seama de accesibi­litatea adversarilor potenţiali la tehno­logii şi sisteme avansate, descurajarea va impune de asemenea Statelor Unite să experimenteze concepte opera­ţionale, capacităţi şi structuri organiza­ţionale revoluţionare şi să încurajeze dezvoltarea unei culturi care să cuprin­dă spiritul inovator şi asumarea riscului, în cadrul instituţiei militare. Pentru a avea un efect de descurajare, această combinaţie de activitate tehnică, experimentală şi operaţională trebuie să aibă un obiectiv strategic clar.

Totuşi, nici administraţia Bush (1989-1993), nici administraţia Clinton (1993-2001) nu au articulat obiectivul păstrăriisuperiorităţii militare a SUA cu o doctrină a descurajării atât de explicită precum cea stabilită de actuala administraţie.

Întrebări la care nu s-a răspuns

Pe acest fundal, ar constitui un avantaj ca planificatorii politici, analiştii şi universitarii de pe ambele maluri ale Atlanticului să iniţieze o amplă dezbatere în cadrul alianţei cu urmă­toarea temă:

Cum percep europenii politicile privind tehnologia de vârf şi apărarea promovate în SUA după încheierea războiului rece (inclusiv Revoluţia în afacerile militare – RMA) şi cât de descurajator a fost efectul acelor percepţii asupra achiziţiilor şi dezvoltării propriilor capacităţi militare de către ţările europene ?

Mai mult, ei ar trebui să investigheze dacă politicile promovate  în SUA au fost percepute ca fiind formulate conştient şi urmărite în mod deliberat pentru a descuraja Europa Occidentală sau dacă acest efect descurajator aparent a fost pur şi simplu un rezultat neintenţionat al diferiţilor factori, inclusiv activităţile SUA, priorităţile europene şi constrângerile bugetare.

Astfel de întrebări la care nu s-a răspuns aduc imediat în discuţie alte două preocupări:

În primul rând, în ce măsură şi în ce condiţii, paritatea sau inegalitatea capacităţilor tehnologice şi industriale este un factor semnificativ în asigurarea sănătăţii pe termen lung a unui parteneriat politic ?

În al doilea rând, începând de la sfârşitul războiului rece, elitele europene, în eforturile lor de echilibrare asimetrică a hegemoniei SUA, au decis oare în mod deliberat să ajungă la un compromis între capacităţile militare şi competitivitatea economică ?

Este evident artificială izolarea acestor probleme de alţi factori, inclusiv de politicile guvernelor interesate şi de mediul economic şi de securitate internaţional; dar problemele ar putea fi puse cu folos. Relaţiile transatlantice, văzute în perspectivă istorică (încă de la sfârşitul anilor 1940), au pornit de la inegalitatea capacităţilor militare. Cu toate acestea, viitoarele discuţii ar putea să lămurească în ce măsură paritatea sau inegalitatea capacităţilor tehnologice şi industriale (atât în sectorul militar, cât şi în cel civil) au ajuns să aibă o semnificaţie politică în relaţiile transatlantice, începând de la mijlocul anilor 1980.

Posibile implicaţii politice ale „percepţiilor descurajării" în context aliat pentru mediul transatlantic din ce în ce mai competitiv

Rolul tehnologiilor de vârf şi a strategiilor de apărare promovate în SUA şi Europa vor continua să joace un rol-cheie în schimbarea parametrilor de funcţionare a relaţiilor transatlantice. Totuşi, SUA vor trebui să conceapă strategii de adaptare potrivite rolului din ce în ce mai puternic jucat de Comisia Europeană în acest proces. De asemenea, merită menţionat faptul că politicienii din Washington au puţină încredere în eforturile militare ale Uniunii Europene şi sunt reţinuţi în privinţa eventualităţii ca Uniunea Europeană să devină un competitor în probleme de securitate.

Încă de la mijlocul anilor 1990, forţele industriale şi politice europene care sprijină proiectul unei „superputeri europene" devin mereu mai puternice, cu o configuraţie diferită în fiecare ţară europeană importantă. În strategia economică, tradiţiile mercantiliste şi măsurile de control şi de protecţie a pieţelor naţionale merg în acelaşi sens cu politica tehnologică de selectare şi protejare a „campionilor naţionali" în fiecare sector industrial relevant. Sprijinul pentru o asemenea strategie ar veni nu numai de la corporaţiile europene, ci şi de la companiile transnaţionale europene care operează în domeniile tehnologiilor de vârf, inclusiv unele care au fost create de proiectele comune de cooperare militară. Totuşi, un proiect european care ar opta să intre în competiţie cu SUA în tehnologia şi puterea militară s-ar confrunta cu singurul aspect al politicii americane în care puterea, în loc să scadă, a crescut de la sfârşitul anilor 1980: domeniul tehnologiei.

Apariţia Chinei ca mare putere – şi ca potenţială superputere – este deja un element important în mutarea centrului de greutate la nivel internaţional către Asia şi aproape toţi marii actori de pe scena internaţională îşi definesc noile roluri. În eforturile lor competitive pentru influenţă economică şi politică în Extremul Orient ( ca şi în Asia centrală şi regiunea Golfului Persic) Statele Unite şi Uniunea Europeană au folosit, de la începutul anilor 1990, în mod deosebit, diferite mijloace de „proiecţie a puterii" (militare şi comerciale faţă de cele comerciale în primul rând). Dacă va continua, o asemenea stare de lucruri cel mai probabil va duce  spre o „cale conflictuală" transatlantică. Astfel, problema-cheie, atât pentru Europa, cât şi pentru SUA, ar trebui să fie dacă vor aborda o abordare strategică a Chinei împreună sau vor concura pentru asigurarea influenţei.

În sfârşit, Uniunea Europeană ar putea fi tentată să dezvolte relaţii strategice atât cu Rusia, cât şi cu China, pentru a echilibra supremaţia SUA. O asemenea strategie ar putea fi stimulată de cel puţin doi factori implicaţi.

În primul rând, trebuie să ţinem seama de faptul că importanţa componentelor de putere „hard" şi „soft" în statutul de mare putere al SUA este în schimbare: în timp ce puterea militară „hard" a SUA creşte, puterea economică „hard" scade. Dimpotrivă, puterea militară „soft" a SUA (de exemplu, abilitatea de a convinge ale ţări fără acţiuni militare) este într-un relativ declin împreună cu puterea economică „soft". Mai mult, puterea militară a SUA este mult mai mare decât puterea economică. De asemenea, puterea economică a SUA a scăzut mult şi ar putea continua să scadă, pregătind apariţia unui sistem economic mondial multipolar.

În al doilea rând, Uniunea Europeană este percepută, de la sfârşitul războiului rece, drept cea mai revizionistă putere din sistemul internaţional. În discursul oficial şi neoficial, multe aspecte ale proiectului integrării europene – introducerea monedei unice euro, efortul adoptării noii constituţii, planurile de creare a unor agenţii de reglare la nivel UE, dezvoltarea  CFSP/ESDP, programul de reformă economică de la Lisabona, sistemul de navigaţie prin satelit Galileo, războiul subvenţiilor dintre Airbus şi Boeing şi altele – sunt cel puţin parţial justificate în termenii unei campanii de creştere a rolului Europei pe scena mondială, având ca etalon implicit sau explicit al succesului Statele Unite.

(traducere: Mihai Popescu)

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR