Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.3/2005 Sectiunea Masina timpului
Amurgul propagandei sau dialogul surzilor

Călin Hentea
Amurgul propagandei sau dialogul surzilor

Articol introdus pe 01/08/2005

La mijlocul secolului trecut, Stalin şi Hitler au exploatat la maximum şi fără nici o umbră de rezervă morală resur­sele multisecularei propagande. Mai întâi au oficializat propaganda, i-au creat o baza ideologică corespu­nză­toare intereselor lor, de natură să-i justifice şi să-i facă credibilă existenţa. Apoi au dezvoltat o întreaga industrie de propagandă, extrem de profitabilă din moment ce produsele erau realizate în tiraje de masă, iar publicul consumator german, italian sau rus, chinez, polonez, român, ceh, ungur etc. era obligat să le înghită ca preţ al supravieţuirii zilnice. În Coreea de Nord şi în Cuba acest sistem de propagandă oficială, acţio­nând în masă, se află încă în funcţiune, cu o notabilă eficienţă, din moment ce respectivele regimuri dictatoriale co­mu­­niste au reuşit să supravieţuiască. În consecinţă, pe seama irezistibilului tăvălug propa­gandistic nazist sau co­mu­nist - neigno­rând desigur forţa enormului aparat represiv şi coercitiv al acestora - a fost explicată atât re­zistenţa furibundă a germanilor în fata mult mai puternicelor armate aliate în cel de-al doilea război mondial, cât şi supunerea până la îndoctrinare totală a "maselor populare" din fosta URSS. Sutele de milioane de chinezi au fost si ele ţinute sub un aprig şi minuţios control tot printr-un diabolic mecanism propa­gandistic, pigmentat cu ingre­diente culturale asiatice. Desigur toate aceste situaţii in care ubicuitatea presiunii propagandistice a putut avea o eficienţă maximă au fost posibile doar în cadrul unor regimuri violent represiv-totalitare, care dispuneau de un vast aparat poliţienesc şi permiteau apli­carea unei cenzuri aproape perfecte faţă de restul lumii. Atât în cel de-al treilea Reich, cât şi în URSS, dictatura si propaganda au mers mână în mână, sus­ţinându-se una pe alta până la colapsul, prin implozie militară sau economică, al respectivelor sisteme totalitare.

Disoluţia celor două sisteme totalitare, nazist şi comunist, nu a însemnat însă şi dispariţia propagandei. Multiseculara propagandă, această redutabilă „armă care nu ucide", ci convinge, a fost rafinată după cel de-al doilea război mondial potrivit noilor realităţi psiho-sociale ale unei societăţi din ce în ce mai emancipate. Astfel au apărut operaţiile psihologice – PSYOPS-ul - pentru situaţiile de război sau în teatrele de operaţii militare, relaţiile publice pentru comunicarea oficială cu mass-media, diplomaţia publică pentru campaniile politice interstatale şi dialogul la nivel înalt, operaţiile informaţionale – INFO-OPS-ul militar sau civil, ca instrument integrator şi coordonator al precedentelor şi multe altele. Începând cu anii 90, nici un stat, entitate militară sau civilă, nici un lider sau persoană publică cu pretenţii de respectabilitate şi credibilitate nu mai admite că face propagandă (termen damnat şi perceput ca fiind purtător de conotaţii malefice), ci doar că luptă contra propagandei adverse.  

Dincolo de situaţiile de conflict, amurgul propagandei de stat în forma sa clasică a devenit evident şi în arena internaţională. După ce modelul sovietic de propagandă a căzut definitiv în 1989, iar cel american a început să apună şi el odată cu cel de-al doilea război din Golful Persic din 2003, rămân în funcţiune – doar pe arii geografice limitate de frontierele naţionale – modelele coercitiv-propagandistice nord-coreean, chinez şi cubanez, toate cu final previzibil legat de sfârşitul biologic al unor lideri sau oligarhii conducătoare. Rămâne în sarcina generaţiilor viitoare de istorici ce vor avea acces la dosarele cu termen ale actualelor arhive să afle la cât s-a ridicat investiţia regimurilor comuniste de tip sovietic în propaganda oficială de partid şi de stat şi să facă decontul, adică să evalueze eficienţa acestor cheltuieli.

În ceea ce priveşte democraţiile liberale occidentale, acestea, prin însăşi natura lor, nu puteau permite pentru timpurile de pace normale, instrumente şi structuri care să ducă, aşa cum spunea Ceahotin, la „violul mulţimilor prin propaganda politică". Natura umană este însă aceeaşi, indiferent de sistemul politic sau rasa in care aceasta se dezvolta. În locul odioasei propagande politice, cetăţea­nului liber al lumii occidentale i-a fost oferită, spre consum zilnic, la fel de omniprezenta, persuasiva şi adesea înşelătoarea reclamă comercială, publicitatea, căreia i se alătura la intervale presta­bilite de timp şi reclama electorală. Aşa cum propaganda politică a regimurilor totalitare dicta imperturbabil omului de rând ce şi cum să aduleze, să urască, să combată, să gândească, la fel, democratica propagandă comercială şi electorală a ajuns să-i inducă cetăţeanului reflexe condiţionate spre consumul unui anume produs alimentar, vestimentar, de divertisment sau spre un anumit vot politic. Esenţa meca­nismului a rămas aceeaşi: un anumit centru de interes şi putere (politică sau comercială) lansează mesaje folosind vectori de comunicare si diseminare adecvaţi, pentru ca ţinta – adică masa electorală, masa consumatoare sau masa votantă – sa fie convinsa şi să se supună, în final, sus-numitelor îndemnuri. Perfect legale, reclamele comerciale şi cele electorale au invadat mijloacele mass-media moderne, aşa încât nici clientul-consumator şi nici cetăţeanul elector nu au nici o şansă de a scăpa de presiunea lor, pe care au ajuns să o considere ca pe o parte componentă firească a decorului cotidian.

Ceea ce a devenit o caracteristică a începutului mileniului III, o consecinţă directă a exploziei tehnologice a vectorilor mass-media, şi unul din factorii determinanţi ai jocului politic este faptul că fiecare centru cultural naţional sau chiar regional a ajuns să-şi permită nu numai propriul său sistem de percepţie mediatică, dar şi propria antenă emiţătoare, prin care acesta se conectează şi percepe viaţa cotidiană a planetei. Radiourile, presa scrisă şi chiar televiziunile cu acoperire regională şi-au cucerit pare-se o foarte solidă cotă de credibilitate tocmai datorită faptului că sunt perfect acordate la specificul registrului cultural şi mental al audienţei. Încă din anii 90, timpurile de monopol sau chiar de dominaţie mediatică, în care oamenii erau obligaţi să consume doar ştirile, imaginile şi comentariile difuzate de la „centru", din „capitală" au apus.    

Simplificând situaţia, mulţi magnaţi industriali sau lideri politici au ajuns să creadă că indiferent de calitatea sau utilitatea unui produs, fie acesta un detergent, un om politic sau chiar un război, el poate fi vândut cu succes în tiraj de masă dacă este „prezentat" şi „ambalat" corespunzător printr-o „campanie" bine gândită şi mai ales suficient finanţată. Cu alte cuvinte, albul ar putea fi oricând înfăţişat drept negru şi acceptat ca atare de către societate, cu condiţia unui efort promoţional ubicuu, suficient de abil conceput şi de puternic susţinut financiar. Această preconcepţie este mai departe ca oricând de realitate, deoarece oricât de mult s-ar fi perfecţionat şi rafinat mijloacele şi tehnicile de influenţare şi persuasiune în masă, într-o şi mai mare măsură audienţa ţintă s-a emancipat cultural şi intelectual. Uşor manipulabile de altădată doar prin ceea ce „scria la foaie" sau „a zis la radio" sau „a arătat la televizor", masele au devenit critice, avizate, conştiente, implicate, orgo­lioase şi pragmatice. Altfel spus, sunt astăzi mult mai puţin permeabile şi vulnerabile la vorba goală sau jocul propagandistic. Ceea ce contează cu adevărat pentru omul de rând al secolului XXI nu mai este nici vorba dulce şi nici imaginea şoc, ci fapta concretă, reală, verificabilă. Funcţie de acestea el îşi construieşte propriile-i judecăţi de valoare, raţionamente şi ia decizii în consecinţă, fie că este vorba de una electorală sau de una comercială.

Pe fondul exploziei mijloacelor de comunicare în masă şi în timp real, evenimentele şi evoluţiile ce au succedat sfârşitului Războiului Rece furnizează suficiente argumente ce pot dovedi trendul descendent din punct de vedere al eficienţei privind mitul atotputernicei şi multisecularei propagande. În locul acesteia asistăm momentan la un şi mai periculos „dialog al surzilor". Ultimele „succese" răsunătoare ale propagandei (prin proliferarea tehnicilor moderne derivate ale acesteia) – invocate şi astăzi în lucrările de specialitate – au fost cele din timpul primului război din Golful Persic din 1991 şi imediat apoi în preajma şi în cursul sângerosului război civil doin fosta Iugoslavie (mai ales cel din Bosnia din perioada 1992-1995). Acolo, în mijlocul deşertului irakian, PSYOPS-ul fie el alb sau negru, INFO OPS-ul şi înşelarea militară americană au repurtat succese notabile împotriva mai rudimentarei maşini de război a lui Saddam Hussein, tot aşa cum campaniile de relaţii publice şi diplomaţie publică, susţinute de musulmanii şi croaţii bosniaci în forma lor cea mai agresivă, au avut efecte politice şi militare dintre cele mai distructive asupra sârbilor bosniaci în anii 1992-1995. S-ar putea spune că aceste două secvenţe conflictuale informaţionale au marcat cântecul de lebădă al propagandei, cel puţin în formele cunoscute şi aplicate astăzi: operaţii psihologice, INFO-OPS, relaţii publice, diplomaţie publică, înşelare militară, etc. În timpul celor două conflicte menţionate anterior cuvântul a avut într-adevăr putere în faţa forţei brute şi a influenţat sensibil desfă­şurarea şi deznodământul luptelor: militarii irakieni au dezertat în număr mare, iar moralul lor combativ a fost zdruncinat ca urmare a operaţiilor psihologice albe şi negre desfăşurate de trupele americane, tot aşa cum sârbii bosniaci au suferit o gravă înfrângere imagologică cu extrem de dure consecinţe pe plan militar şi politic, ca urmare a campaniilor informaţionale comandate şi plătite de musulmanii şi croaţii bosniaci.             

  

Ceea ce a urmat în istoria conflic­telor de la cumpăna dintre milenii au fost tot atâtea exemple de supremaţie a forţei brute în faţa a ceea ce am numit arme care nu ucid. Astfel, înaintea şi în timpul războiului dintre NATO şi Iugoslavia din primăvara anului 1999 ca urmare a crizei din Kosovo, conflict ce la vremea respectivă părea să arunce Europa şi lumea întreagă în flăcările celui de-al treilea război mondial, nici una dintre părţi nu a reuşit să obţină dominaţia/superioritatea informaţională asupra celeilalte, scorul final al confruntării fiind stabilit în favoarea NATO doar pe calea forţei şi a supremaţiei militare aeriene. Cu toate eforturile, mijloacele şi resursele puse în joc, NATO nu a reuşit să-şi adjudece o victorie informaţională (propagandistică) clară asupra regimului Milosevici, deoarece nu a obţinut efectele scontate asupra trupelor şi populaţiei sârbe (ci dimpotrivă) şi nici nu a reuşit să neutralizeze sau măcar să domine puternica maşină de propagandă a Belgradului, atât pe plan internaţional şi cu atât mai puţin pe plan intern. La rândul lor, sârbii nu au fost înfrânţi propagandistic în 1999 pentru simplul motiv că nu au mai fost amuţiţi şi anihilaţi imagologic aşa cum păţiseră în 1992-1995, Belgradul reuşind să-şi transmită mesajele şi, mai ales, să amplifice până la paroxism instinctul gregar al unităţii populaţiei împotriva atacului extern. Chiar dacă în timpul Războiului rece au fost poate cei mai deschişi dintre popoarele est-europene către Occident, sârbii s-au dovedit extrem de impermeabili şi chiar refractari la mesajele NATO, atunci când le-au fost atacate interesele, simbolurile şi mândria naţională. Nici acum NATO pare să nu fi înţeles de ce sofisticata şi costisitoarea sa maşinărie informaţională (au fost aruncate atunci în luptă nu numai resursele aliate de relaţii publice, dar şi cele de PSYOPS, diplomaţie publică, război electronic, intelligence etc.) nu a dat rezultatele scontate în războiul din 1999, punând totul pe seama absenţei canalelor şi vectorilor de comunicare occidentali în terenul iugoslav, acolo unde putea fi auzită doar vocea regimului Miloşevici. Iată însă că deşi trupele KFOR deţin de şase ani controlul total al provinciei Kosovo, iar numerosul personal UNMIK administrează întreaga infrastructură, campaniile PSYOPS, care beneficiază de toate condiţiile şi resursele necesare, par a se consuma în gol: majoritatea albaneză nu a avut reţineri în a se deda la violente şi ample epurări etnice anti-sârbe şi distrugeri în martie 2004, iar minoritatea sârbă a boicotat, resemnată într-o rezistenţă pasivă, alegerile kosovare din octombrie 2004. Cu alte cuvinte, în Kosovo dialogul surzilor continuă nestingherit: NATO îşi diseminează imperturbabil mesajele şi îşi cheltuie campaniile sale INFO-OPS şi PSYOPS într-o ignorare aproape deplină a adevăratelor sensibilităţi şi vulnerabilităţi a majorităţii audienţelor ţintă, care continuă să-şi urmărească imperturbabile interesele, priorităţile şi mai ales propriile lor tradiţii culturale şi mentalităţi. Eterna explicaţie, ajunsă chiar şi slogan, cum că efectele PSYOPS sunt vizibile doar pe termen lung, atunci când cuvântul se dovedeşte a fi mai puternic decât sabia, riscă ridicolul şi desuetudinea, deoarece lumea trăieşte astăzi într-un ritm atât de alert, încât nu mai sunt posibile răgazurile expectative de altădată.

Nici în Bosnia Herţegovina, consi­derată în 2004 drept una din misiunile „mature" ale NATO (ea debutând în decembrie 1995, imediat după Acordul de la Dayton) nu se poate vorbi despre o eficienţă mult mai mare a utilizării pe scară largă a armelor care nu ucid (informaţionale, psihologice, de relaţii publice, de CIMIC). Desigur, după aproape nouă ani de prezenţă masivă a trupelor NATO în cadrul misiunii IFOR şi SFOR şi miliarde de Euro vărsate oficial şi neoficial, (pe canale mai puţin publice spre segmente corespunzătoare a unor interese specifice) tensiunile interetnice s-au atenuat considerabil, dar nu au dispărut, tot aşa cum nici rivalităţile dintre cele trei comunităţi sârbe, croate şi musulmane, nu s-au estompat, ci au trecut într-o fază mai …pragmatică. Astfel, deşi în ultimul an al misiunii SFOR, centrul de greutate al acesteia a fost stabilit în capturarea sau predarea către Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie de la Haga a celor doi lideri bosniaci sârbi emblematici Radovan Karazdici şi generalul Radko Mladici, obiectivul nu a fost atins până în momentul predării misiunii către Uniunea Europeană – EUFOR. Elementul de sprijin PSYOPS din SFOR nu a precupeţit nici un efort şi nici un Euro (dintr-un buget de milioane de Euro) pentru a susţine acest obiectiv, dar singurul rezultat a fost declaraţia soţiei lui Karazdici cum că soţul ei – care tocmai îşi lansase un volum literar – nu se va preda niciodată Tribunalului de la Haga. Bosniacii nu s-au dovedit deloc sensibili la costisitoarele cam­panii de operaţii psihologice ce încer­cau să stimuleze cumva capturarea celor doi acuzaţi de crime de război; pe de altă parte, cei ce au parcurs în ultimii ani această ţară au putut sesiza marea receptivitatea şi permeabilitatea la valorile occidentului şi banii orientului ale cetăţenilor bosniaci.     

Deşi mult mai rafinate şi masiv susţinute atât doctrinar, cât şi tehnic, operaţiile psihologice (PSYOPS-ul) şi cele informaţionale (INFO-OPS-ul) americane se dovedesc a avea, faţă de nivelul investiţiilor, o eficienţă mai mult decât modestă în noul război din Irak. Nici înainte de începerea ofensivei din primăvara lui 2003, nici în timpul celor patruzeci de zile de război efectiv şi nici în perioada următoare, irakienii fie ei militari sau civili, suniţi sau şiiţi, membri sau nu ai fostului partid de guver­nământ, fanatici sau laici, nu au părut a fi dispuşi să plece prea mult urechea la campaniile de PSYOPS, INFO-OPS, de relaţii publice sau de diplomaţie publică a militarilor sau politicienilor americani. În Irakul post-Saddam totul pare a se rezolva doar pe calea forţei, fie aceasta sub forma atacurilor teroriste, răpirilor şi decapitărilor, fie sub cea a demon­stra­ţiilor de forţă, bombardamentelor şi celorlalte operaţiuni militare sau prin negocieri secrete derulate de serviciile secrete. În timpul sângeroaselor lupte dintre infanteriştii marini americani sprijiniţi de aviaţie şi artilerie împotriva insurgenţilor irakieni din Falluja de la sfârşitul lui aprilie 2004 au fost trimise în linia întâi numeroase echipe tactice PSYOPS, diseminând avertismente, dar şi mesaje pacificatoare adresate atât populaţiei, cât şi luptătorilor, dar scorul final al bătăliei a fost stabilit tot de ploaia de obuze de artilerie şi de bombe de aviaţie.

Aceeaşi insensibilitate la INFO-OPS-ul şi diplomaţia publică americană poate fi remarcată şi la majoritatea membrilor comunităţii internaţionale, care resping sau se delimitează într-o formă mai mult sau mai puţin voalat-diplomatică de politicile americane în lume şi în special în Irak. În mod special se distinge lumea musulmană, unde permeabilitatea la mesajele de sorginte americană şi occi­dentală este mai mică decât oricând, putându-se vorbi chiar de o înverşunare în respingerea oricărui punct de vedere, altul decât cel provenit din surse locale. Ca urmare „dialogul surzilor" între lumea occidentală şi cea musulmană este mai mult decât „asurzitor", fiecare parte încrâncenându-se în a-şi predica propria liturghie, făcând parcă ab­stracţie de specificul şi opinia celeilalte părţi. Aşa cum americanii cred doar în ceea ce spune şi arată CNN-ul şi FOX-ul lor, tot aşa şi arabii nu au ochi şi urechi decât pentru Al Arabyia şi Al Jazeera lor, la fel cum şi francezii preferă – şi asta nu doar din considerente lingvistice – TF1, M6 şi Le Monde. La sfârşitul anului 2004 generalul Pervez Musharaff, preşedin­tele Pakistanului – ţară musulmană din prima line pe frontul antiterorist – aver­tiza asupra pericolului unei noi „cortine de fier" dintre lumea creştină şi cea musul­mană. În ciuda rafinării şi super­sofisticării tehnologice a mijloacelor de comunicare, creştinii şi musulmanii par a fi antrenaţi într-un imuabil şi păgubos „dialog al surzilor", fiecare parte susţinând şi impunând propriile-i valori, ignorându-le pe ale celuilalt. Faptul că americanii trimit şi distribuie incredibil de săracei populaţii afgane mii de saci cu orez pe care este imprimat „United States" şi steagul cu stele şi dungi, aceasta nu rezolvă problema apropierii şi încrederii între americani şi afgani, a percepţiilor şi convingerilor unora despre ceilalţi. Aşa cum în timpul Războiului Rece fiecare parte îşi recita singură propria partitură, păstrându-se surdă la intonaţiile şi refrenul celeilalte, tot aşa astăzi fiecare vorbeşte singur doar pe limba lui, occidentalul şi asiaticul, creştinul şi musulmanul, săracul şi bogatul. 


Un exemplu de evidentă ine­ficienţă a instrumentarului utilizat de operaţiile informaţionale contemporane este furnizat chiar de Statele Unite. Atât în timpul Războiului Rece, cât şi mai ales după crucialul moment 9/11, Unchiul Sam nu a făcut economii în promovarea propagandistică a mesajelor, intere­selor şi a valorilor sale. Dacă pentru deceniile postbelice investiţiile Congresului SUA în posturile de radio Voice of America sau Radio Free Europe (acestea fiind doar două dintre cele mai cunoscute exemple) s-au dovedit a fi extrem de eficiente pe termen lung, nu acelaşi lucru se poate spune despre starea actuală a imaginii Americii. Un sondaj de opinie efectuat în zece ţări (Canada, Franţa, Marea Britanie, Spania, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Mexic, Israel şi Rusia) şi dat publicităţii în octombrie 2004 dovedeşte o evidentă înrăutăţire a imaginii Statelor Unite în exterior, dar mai ales în rândul aliaţilor tradiţionali. Astfel 74% dintre japonezi, 70% dintre francezi, 67% dintre sud-coreeni, 64 % dintre canadieni şi 60% dintre spanioli mărturiseau o opinie înrăutăţită referitoare la Statele Unite decât în urmă cu doi, trei ani. Doar în Israel majoritatea celor chestionaţi afirmau o îmbunătăţire a percepţiilor referitoare la Statele Unite, faţă de acum doi, trei ani. Pe de altă parte, Shibley Telhami, membru al grupului de consilieri ai Casei Albe în domeniul diplomaţiei publice nu se sfia ca în preajma începerii campaniei electorale prezidenţiale din Statele Unite (sau poate tocmai de aceea) să afirme referitor la imaginea Statelor Unite în străinătate: Este mai rău decât un eşec. Un eşec înseamnă că ai încercat, dar nu ai reuşit mai mult. Dar în acest moment, la trei ani după 11 Septembrie nu se poate spune că fost nici măcar o încercare, iar atitudinea arabilor şi musulmanilor referitoare la Statele Unite, precum şi nivelul de neîncredere în Statele Unite sunt de departe mai rele decât acum trei ani. Ben Laden câştigă prin neprezentare. Evaluarea specia­listului american confirmă dialogul surzilor dintre lumea americană şi cea musulmană. Ceea ce mi se pare mai grav este faptul că acelaşi articol pune toată această stare de lucruri negativă pentru Statele Unite doar pe seama nivelului considerat precar şi insuficient al investiţiilor americane în diplomaţie publică şi în propagandă în lumea musulmană. Bugetul Departa­mentului de Stat pentru diplomaţie publică în 2004 a fost de doar 685 de milioane de dolari, din care doar 79 de milioane au fost alocate educaţiei şi schimburilor cultu­rale cu ţările din Orientul Mijlociu şi sud asiatice, sume ce par infime faţă de cele 30 de miliarde de dolari de care a dispus Departa­mentului Securităţii Interne (Homeland Security Department). Ceea ce nu se spune şi nici nu se recunoaşte însă, este că oricâte miliarde de dolari s-ar investi în diplomaţie publică sau propagandă, acestea nu pot acoperi sau înlocui lipsa unor acţiuni şi politici concrete sau dimpotrivă  nu pot anihila acţiuni şi strategii politice greşite sau cu efecte colaterale negative.

Diplomaţia publică – ultima şi cea mai rafinată formă a propagandei – pare să fi devenit vârful de lance a politicii externe americane. Fundamentul strate­giei noastre de diplomaţie publică constă în antrenarea, informarea şi influenţarea publicului străin în scopul creşterii înţelegerii valorilor, politicilor şi iniţiativelor americane, explica Patricia Harrison, asistentul secretarului de stat pentru educaţie şi probleme culturale în faţa Comitetului pentru Relaţii Interna­ţionale al Congresului Statelor Unite. Mai categorică, Margaret Tutwiller, fost subsecretar de stat pentru diplomaţie publică şi relaţii publice, privea instru­mentele diploma­ţiei publice ca pe nişte arme inteligente cărora trebuie să li se dea prioritate la acelaşi nivel cu un portavion. Amân­două sunt la fel de importante. Aşadar americanii par să se fi repliat în spatele noii „găselniţe" - diplomaţia pu­blică, apreciată ca o nouă vedetă în pano­plia „armelor care nu ucid". Poate că acest nou derivat nu va avea aceeaşi eficienţă cu durată limitată, precum cele de Public Relations, PSYOPS, sau INFO-OPS, toate distilate din străvechea propagandă.

Indiferent de nivelul de performanţă al softului şi al hardului propagandistic aruncat în arena internaţională eficienţa utilizării oricăreia dintre armele care nu ucid depinde în mod direct şi nemijlocit de faptele, acţiunile, deciziile concrete şi imediate aparţinând emitentului, oricine ar fi acesta. Spre exemplu, celebrul Plan Marshall din anii 50 aplicat în Europa occidentală de către Statele Unite poate fi considerat drept cea mai mare operaţiune de CIMIC din istorie şi în acelaşi timp centrul de greutate al unei vaste operaţii informaţionale strategice cu obiective anticomuniste pe termen lung. În perioada imediat postbelică, foarte modernele concepte de CIMIC, PSYOPS sau INFO OPS nu existau, dar esenţa lor funcţiona. Propaganda pro-americană şi anti-sovietică în Europa de vest s-a dovedit atât de eficientă, în ciuda unui puternic curent şi a ofensivei partidelor de stânga finanţate de Moscova, tocmai datorită masivei şi foarte vizibilei susţineri economice revărsate prin Planul Marshall. Vest-europenii răvăşiţi de război, lihniţi de foame şi lipsuri de tot felul au crezut în mitul american propovăduit de propaganda Unchiului Sam, pentru că aceasta a fost argumentată prin sacul de bani strălucind de stele şi dungi al acestuia. Astăzi, chiar dacă pot fi în continuare amăgiţi pentru o scurtă perioadă de timp, emancipaţii cetăţeni ai planetei informaţionalizate au devenit din ce în ce mai susceptibili, mai critici şi mai exigenţi în faţa avantajelor de mesaje şi impulsuri informaţionale revărsate asupra lor şi nu mai pot fi amăgiţi cu vorbe goale, oricât de frumoase şi de credibile ar fi ele. Homo sapiens XXI are nevoie de confirmări reale, palpabile şi imediate pentru a crede cele doar spune pentru a reacţiona în consecinţă. Cu alte cuvinte, propaganda  secolului XXI ori devine esenţialmente acţională, faptică, ori va cădea iremediabil în desuetudine.                 

Una din soluţiile la această dilemă poate că este extinderea conceptului de „operaţii bazate pe efect" sau EBO de la „Effect Based Operations". Acestea urmăresc în esentă aceleaşi schimbări comportamentale sau decizionale ale ţintelor (asemănătoare obiectivelor INFO OPS), dar nu prin discursuri sau campanii informaţionale bazate pe mesaje transcrise verbal sau vizual, ci prin acţiuni militare concrete care sunt planificate şi desfăşurate pornind de la atingerea unui anumit efect punctual, bine definit. Cu alte cuvinte, în cadrul operaţiilor bazate pe efect nu se mai pune problema unei influenţări exclusiv neletale a ţintelor, ci şi prin efectul psihologic al distrugerii fizice sau al demonstraţiei de forţă. Altfel spus atunci când „vorba dulce" nu mai aduce nimic, se poate folosi şi acţiunea militară directă, ţintită precis care conduce inevitabil spre un anumit efect, chiar dacă acesta este mai limitat ca întindere sau persistenţă în timp decât cel avut în vedere de campaniile propagandistice sau de operaţii informaţionale.

Intrat în filozofia militară a NATO şi nu numai, fiind aplicat chiar de câţiva ani, conceptul de operaţii bazate pe efect se dovedeşte a fi şi purtătorul unor „efecte colaterale" previzibil adverse. Pot fi luate în considerare operaţiunea NATO „Allied  Force" îndreptată în perioada martie-iunie 1999 împotriva Iugoslaviei şi atacul Al Queda asupra Statelor Unite din 11 septembrie 2001. Ambele acţiuni au fost, mărturisit sau nu, gândite, planificate pe principiul operaţiilor bazate pe efect şi au cunoscut într-o măsură mai mare sau mai mică, efecte colaterale previzibil opuse efectului principal avut în vedere. În primul caz efectul principal avut în vedere de NATO a fost acela de a-l determina pe Milosevici, prin forţa copleşitoare a bombardamentelor asupra Iugoslaviei, combinate cu acţiuni diplomatice, să accepte imperativele occidentale în Kosovo. În special bombardamentele au avut efecte colaterale adverse prin solidarizarea populaţiei sârbe în jurul rezistenţei anti-occidentale şi anti-americane a lui Miloşevici (pe care mulţi îl antipatizau iniţial), simultan cu sensibila fisurare a solidarităţii războinice anti-sârbe a opiniei publice aliate. Desigur efectul principal urmărit a fost în cele din urmă atins, antipatia sârbilor faţă de occidentali a început să se risipească (resentimentele însă rămân) iar fisura solidarităţii aliate nu a condus în acel moment la o ruptură, dar fenomenul s-a repetat în primăvara lui 2003 în contextul crizei şi războiului din Irak. Era însă de aşteptat reacţia emoţională, cu pro­funde rădăcini istorice, a sârbilor, la fel ca şi dispersia opiniei publice aliate, ce s-a comportat potrivit conform unor trenduri tradiţionale (vezi cazul Greciei, Italiei şi Franţei). În al doilea caz de operaţie bazată pe efect – respectiv mega-atacul terorist de la 11 septembrie – din nou se poate constata îndeplinirea efectului urmărit de Al Qaeda, acela de îngrozire, umilire şi pedepsire a Statelor Unite (dacă doar acestea au fost efectele urmărite de Ben Laden) Efectul colateral perfect previzibil al acestui atac terorist (vezi precedenta Zi a infamiei – atacul japonez asupra Pearl Harbor la 7 decembrie 1941) a fost declanşarea războiului mondial anti­terorist în care Statele Unite şi-au angajat teribila lor forţă militară şi economică: Afganistanul a fost ocupat, suporterii talibani eliminaţi şi bazele Al Qaeda distruse, apoi Irakul a fost şi el invadat şi ocupat în timp ce liderii terorişti sunt vânaţi nu numai de serviciile secrete din toată lumea, dar sunt lichidaţi chiar şi cu rachetele. Mai mult ca niciodată Occidentul şi-a dezvoltat structuri de apărare şi luptă antiteroristă, iar lumea musulmană şi cea arabă este din ce în ce mai reticent percepută.

 

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR