Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.2/2005 Sectiunea Masina timpului
Mai mult ca trecutul

Adrian Pandea
Mai mult ca trecutul

Articol introdus pe 01/02/2005

  La sfârşitul anului trecut, Asociaţia Americană de Istorie (American Historical Association) a consacrat o parte importantă a conferinţei sale anuale dezbaterii unor abateri de la etica profesio­nală ale unor istorici americani. Devenite adevărate cazuri la nivel federal, datorită intervenţiei mass-media, fraudele comise de cei incri­minaţi au impus comu­nităţii istoricilor americani să reacţioneze. S-a luat atitudine, mai tranşantă sau mai conci­liantă, s-au scris mai multe cărţi care au încercat să plaseze evenimentele într-o perspectivă istorică sau teoretică. Cei patru vinovaţi au avut mai mult sau mai puţin de suferit, deşi cazurile lor pot fi cu greu puse în aceeaşi oală: doi dintre ei, Stephen Ambrose şi Doris Kearns Goodwin au plagiat pur şi simplu, Michael Bellesiles a fabricat date pe care le-a prezentat drept autentice pentru a-şi susţine argumentaţia, iar Joseph Ellis s-a dovedit a fi mitoman, inventându-şi un episod eroic într-o biografie academică. Dacă Ellis e căzut parcă la număr în această afacere, cei doi plagiatori au făcut un „job" străvechi într-o lume nouă, dar cea mai peri­culoasă pare a fi manipularea la care a apelat Bellesiles. Cu atât mai mult cu cât este vorba de o disciplină care şi-a făcut un cult din recoltarea şi redarea fidelă a datelor primare, exacerbând adesea valoarea acestora în dauna demersului explicativ teoretic.

Pe măsură ce luările de poziţie s-au înmulţit, a devenit tot mai evident că dezbaterea pe teme de etică avea un substrat mai adânc, dezvăluind destră­marea unui pattern al istoriografiei. În „Past Imperfect" (inspirat titlu), Peter Charles Hoffer susţine că după o perioadă a consensului – caracterizată prin aceea că dă credit unităţii în dauna conflictului –, istoriografia americană a trecut, după 1965, la ceea ce se numeşte "noua istorie" sau "noua stângă", depărtându-se în mod vizibil de publicul larg şi de ceea ce se cheamă „popularizare" sau „literatură de consum". Deşi în destule cazuri piaţa a fost cea care la un moment dat a determinat şi aria de interes a „noii istorii", la nivel academic ea s-a depărtat decisiv de consumatorul comun, adresându-se exclusiv elitelor. Este şi motivul pentru care anatema aruncată asupra celor patru nu le-a afectat acestora în nici un fel notorietatea, cota de piaţă.

Este ceea ce îl îndeamnă pe James J. Sheehan, preşedintele AHA, să afirme că "ceea ce învăţăm din istorie depinde în totalitate de modul în care o scriem", regulile fundamentale ale unei cercetări istoriografice demne de încredere fiind, în opina sa: adeziunea strictă la meto­dele de cercetare care sunt publice, transparente şi supuse controlului critic; un angajament constant de a examina orice dovadă, chiar dacă ea contrazice  propria argumentaţie; o cercetare critică a tuturor surselor, îndeosebi a celor acreditate la nivelul cunoaşterii comune; lupta pentru depăşirea propriilor prejudecăţi şi idiosincrasii; refuzul hotărât de a crede în ceva doar pentru că ne-ar plăcea să fie adevărat.

Inspirate cuvinte, înţelepte precepte. Totul are însă un aer uşor patetic. În ceea ce ne priveşte, am scris mai de mult despre convingerea că adagii celebre, precum cel cu necesitatea cunoaşterii istoriei pentru a nu fi con­damnaţi la repetarea ei, deşi repetate cu îndârjire de foarte multă lume, nu au valoare decât pentru istorici. Pentru „decidenţi", ca să folosim un termen echivoc, asemenea învăţăminte au rol pur decorativ-declamativ. Aşadar, ne îndoim că scrisă bine sau nu, lecţia istoriei are vreun înţeles pentru cei despre care îndeobşte se crede că ar trebui să înţeleagă primii.

Dacă ne referim însă la istoriografia americană, judecând de la distanţă şi cu mijloace de informare comune, se pare că  este vorba de ceva mai mult decât de obişnuita gâlceavă  a înţeleptului cu lumea. Tensiunea specifică unei naţiuni aflate în război a făcut flamă şi în istoriografie, curentul dominant, promo­vat la nivel academic, fiind supus unor atacuri deschise. Poate cea mai semni­ficativă apariţie este, judecând după titlu, „Ghidul incorect politic al istoriei americane" (The Politically Incorrect Guide to American History) de Thomas E. Woods Jr. Nu am citit cartea, am citit în schimb ceea ce autorul însuşi a scris despre scopul acestei lucrări: că urmă­reşte să răstoarne toate inter­pre­tările standard ale istoriografiei ame­ricane, în special ale celei  subsumate „corec­ti­dunii politice".  În viziunea lui Woods, Războiul de Secesiune a avut alte mo­tive decât eliberarea sclavilor, Woodrow Wilson  a fost un preşedinte ale cărui retorică şi concepţie despre lume îl puneau adesea în contradicţie cu realitatea, F.D. Roosevelt a fost departe de a salva America cu politica New Deal-ului (este condamnat în ter­meni duri şi pentru Operaţia Keelhaul, numele sub care istoria a reţinut predarea prizonierilor din ţările est-europene, în special sovietici, deţinuţi în Germania), Planul Marshall a fost de fapt un eşec etc. Desigur, atacul declanşat asupra „liberalilor", criticile la care au fost supuse marile figuri ale democraţilor, au condus rapid la con­cluzia că Woods este doar un „neocon" (neocon­ser­vator). S-a găsit ime­diat şi un amănunt biografic „mur­dar", aparte­nenţa sa la „Liga Sudului", o organizaţie cu accente rasiste, au fost contestate chiar diploma în istorie obţinută la Harvard şi doctoratul luat la Columbia. Cu alte cuvinte, a fost urmată schema clasică a unui scandal de presă, făcând să dispară din centrul atenţiei motivul iniţial al dezbaterii; în schimb, cartea s-a vândut foarte bine la cumpăna anilor. Curioşi, ne-am interesat şi noi de Woods şi am aflat că face parte dintr-un institut al cărui fondator se declară oponent „al statului centralizat, al războaielor sale şi al socialismului său". Ceea ce şi explică de ce chiar conservatorii s-au delimitat de el.

E greu să apreciem de aici care vor fi urmările „afacerii Woods", dacă vor fi vreunele de importanţă pentru evoluţia istoriografia americană. Un lucru este cert însă: un anume pattern de explicare a istoriei americane este pus sub sem­nul întrebării şi, probabil, mai devreme sau mai târziu, va fi schimbat. Nu ne referim atât la „corectitudinea politică", chiar şi pe malurile Dâmboviţei s-au înregistrat reflexe ale acestei atitudini care îmbracă, în manifestările sale extreme, formele clasice ale dogmatismului ideologic (în acest punct, expe­rienţa noastră de aproape 50 de ani de „corectitudine" impusă faţă de o anumită politică ne dă dreptul să exprimăm un punct de vedere pertinent). Dar înainte de Woods, a mai fost o carte, scrisă de Michelle Malkin, care încerca să demonstreze că internarea cetăţenilor japonezi de către guvernul american a fost o măsură justificată. Cu alte cuvinte, explicaţii care au făcut epocă sunt contestate pentru că ar fi sacrificat adevărul pentru nişte precepte ideologice. Timpul trebuie să fie copt şi permisiv pentru o asemenea provocare, altfel ajungi un paria, un marginalizat.

De aceea, credem că istoria este şi va rămâne foarte tentantă pentru orice încercare de instrumentalizare ideologică. Politicienii adoră o asemenea ademenire şi, din acest motiv, dau din cap aprobator atunci când istoricii vorbesc despre „necesitatea cunoaşterii istoriei". Dintr-o asemenea perspectivă, suntem condamnaţi să rescriem permanent istoria pentru ca adevărurile ei să nu fie confiscate de ideologie.

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR