Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.2/2005 Sectiunea Masina timpului
Ceauşescu şi colonelul Miclescu

Radu R. Florescu
Ceauşescu şi colonelul Miclescu

Articol introdus pe 01/02/2005

După demisia tatălui meu, ultimul reprezentant al României la Londra înaintea de al doilea război mondial, am primit vestea că intrarea României în război de partea Germaniei se datora intenţiei lui Hitler de a prelua rezervele de petrol, cu scopul de a aproviziona tancurile germane pentru inva­zia Rusiei. Din punctul de vedere al unui patriot, atacul României, în alianţă cu Germania, contra URSS, care a avut loc câteva luni mai târziu, se justifica totalmente. Cu un an înainte, în iunie 1940, Stalin a ocupat jumătate din Moldova (Basarabia, dar şi nordul Bucovinei) şi a declarat-o Republica Socialistă Sovietică Moldove­nească.

În acel moment m-am gândit la unchiul meu, colonelul Radu Miclescu – căsătorit cu Elza, sora tatălui meu –, care, în semn de protest faţă de cedarea fără luptă din iunie 1940,  demisionase din armata regală, unde fusese colonel şi roşior în garda personală a reginei Maria, încheind astfel o carieră militară promiţătoare. Fiind destinat să fiu adoptat de unchiul meu, care nu avea copii, am dezvoltat, poate şi din aceasta cauză, o admiraţie nemărginită pentru el, visând că era un erou din basme. Aceasta admiraţie era întreţinută şi de portretul său incon­fundabil: un bărbat chipeş, purtând uniforme impresionante şi monoclu, trăind o viaţă extravagantă, dedicat sporturilor, mai ales călăriei. Bucureştiul dintre cele două răz­boaie, supranumit şi „micul Paris", era un oraş compus din imobile extravagante în stilul francez al baronului Haussman. Biserici maiestuoase, cu turnuri rotunjite, hoteluri de stil rococo şi cafenele pe trotuar. Oraşul era încercuit de lacuri, parcuri şi cartiere măr­ginaşe, mahalaua Bucureştiului, întinzân­du-se până la bordeiele ţăranilor săraci. Se găseau multe exemple de imitaţie a Parisului: Arcul de Triumf în miniatură, hipodromul, o copie a longchamp-ului, aeroportul de la Baneasa, cladit în stilul Orly, unde am văzut primul zbor Air France Paris - Bucureşti, aterizând într-o zi de iunie 1926. Eleganţa, poveştile de scandal uşor exa­gerate, femeile uşoare, vinul, cântecul şi dansul erau atributele definitorii stilului de viaţă care caracteriza această capitală a Europei de Est.

Casa unchiului meu era situată aproape de Arcul de Triumf, pe calea celor bogaţi, numită Pavel Kiseleff în onoarea generalului rus de numele căruia se leagă, cu bune şi cu rele, perioada Regulamentului Organic. Casa a fost construită de tatăl lui Miclescu în stil brâncovenesc, fiind una din puţinele de acest gen în zonă. Era aproape unică în arhitectura ei, cu un turn ornat într-o parte, restul casei înconjurând un salon imens, atingand acoperisul. Grădinile foarte întinse cuprindeau un teren de tenis, grajduri pentru cai, o seră şi un garaj, totul împrejmuit de un gard de fier. La poartă veghea o santinela în uniformă, păzind casa în permanenţă.

Unchiul meu era descendentul unei vechi familii boiereşti din Moldova, înaintaşii lui batându-se, începând din secolul al XV-lea, împotriva invadatorilor poloneze, tătari şi ruşi. Câţiva dintre ei au atins poziţii frumoase în ierarhia militară şi ecleziastică la curtea domnitorilor moldoveni. Mama lui se trăgea din neamul Cantacuzinilor, care se pretin­deau descendenţi ai ultimilor împăraţi bizantini. În acele vremuri căsătoriile în sânul aristocraţiei erau adesea tranzacţii financiare între familiile boieresti care au condus ţara până la primul război mondial. Miclescu a ales-o pe singura soră a tatălui meu, o familie originară din Muntenia. Deşi mai puţin bogată, era o familie foarte veche. Pe de altă parte, Elza Florescu era descendenta unui prim-ministru al Partidului Conservator, generalul Ioan Emanoil Florescu, care organizase armata română modernă la mijocul secolului al XIX-lea.

Mătuşa mea studiase sculptura şi vioara sub îndrumarea marelui compozitor George Enescu şi a început să cânte în camera de muzică a Palatului de la Sinaia, sub încu­rajarea primei regine a României, Elisabeta de Wied, mai bine cunoscută sub pseu­donimul ei literar, Carmen Sylva. Împotriva sfaturilor tatălui său, unchiul meu a decis să intre în armata şi a ales cavaleria. Bărbat dotat, a fost admis la renumita Şcoală franceză de la St. Cyr şi, după reîntoarcerea lui în ţară s-a înrolat în regimentul de roşiori „proprietate" a principesei Maria, faimos şi pentru uniformele roşu-aurii, desenate de generalul Florescu.

După declararea războiului, în 1916, armatele germane, austriece, bulgare şi turce au atacat România, au impus o retragere spre Moldova, unde, prin bătălii stralucit purtate, armata română a stabilizat frontul. La comanda unui regiment de cavalerie, unchiul meu a fost grav rănit la picior în batalia de la Oituz, rană de pe urma căreia a şchiopătat întreaga viaţă. A fost decorat cu Legiunea de onoare a Franţei şi avansat la gradul de colonel. După război a ramas comandant în multe garnizoane prin ţară şi a petrecut câtva timp ca ataăat militar al României la Paris, unde mătuşa mea a uimit lumea plimbându-se cu o pisică în lesă pe Champs Elysee. Unchiul meu iubea cursele de maşini; la bordul unui Citroen de­ca­potabil, a parcurs drumul de la Bucureşti la Paris, un lucru temerar la acea dată. Iubea şi avioanele, fratele lui fiind unul dintre eroii aviaţiei româneşti în primul război mondial (George Miclescu). Întors de la Paris, dădea recepţii uriaşe în salonul casei sale. Ca şi copil, îmi amintesc de aceste seri minunate, privind lumea din balconul salonului. Îl văd chiar şi acum cu monoclul său, în uniformă de gală, valsând cu femei elegante, fără să facă vizibil handicapul său de la picior. O alta imagine de care îmi amintesc este aceea când Miclescu saluta, la parade, regimentul de rosiori din care facuse el insusi parte. Era foarte mandru de talentul sau ecvestru, el fiind cel mai batran membru a echipei olim­pice a Romaniei.

Aceasta viaţă şarmantă a fost serios afectată de căderea Franţei şi de invazia ruşilor în Basarabia şi în 1940. De departe, el a pus toate speranţele lui în talentul prietenului său de la St. Cyr, generalul Charles de Gaulle, care a creat Forţele Franceze Libere după dezastrul de la Dunkerque. În timpul ocupaţiei germane, a refuzat orice contact cu ofiţerii germani la Casa Armatei şi s-a opus, prin veto, la intrarea germanilor în Clubul Ofiţerilor, unde era membru pe viaţă.

Speranţele renăscute în august 1944 au fost rapid destrămate de evoluţia evenimen­telor politice şi militare care au culminat cu ocuparea ţării de către Armata Roşie şi, în final, cu instaurarea comunismului. Planul sovietic implica distrugerea structurii economice, politice şi sociale a României. A urmat naţionalizarea proprietăţii private, colectivizarea fermelor, rusificarea limbii şi a istoriei şi reeducarea poporului pe principii marxist-leniniste. Peste noapte, clasa boie­rească şi cea de mijloc erau considerate „origine socială nesănătoasă" şi reduse la un statut care le primejduia însăşi supravie­ţuirea. Familia Miclescu a înţeles că sta­linismul reprezenta cel mai necruţător adversar într-o confruntare intensă şi personală, de care depindea supravieţuirea. Familia Miclescu ştia că are dreptul să câştige această confruntare pe viaţă şi pe moarte. Vechea casă, o parte a casei, era simbolul acestei rezistenţe personale. Au refuzat să plece din casă. Între timp, se pregăteau pentru invetabila vizită a securităţii. Obiectele de valoare, mai ales covoare, au fost ascunse, îngropate în gradină sau în alte părţi. Beciurile casei, foarte extinse, erau ideale pentru a ascunde obiecte de artă, bijuterii de aur sau argint, picturi, statui; scrieri considerate „pericu­loase" au fost arse. Li s-au dat 24 de ore pentru a evacua casa  şi a se muta într-un bloc dintr-o zonă mărginaşă a Bucureştiului. Dar cei care au venit să-i dea afară au fost întâmpinaţi cu refuz. Drept pedeapsă, unchiul meu a fost închis pentru 3 luni, ca să aibă timp de gândire. O pedeapsă uşoară, raportându-ne la ceea ce se întâmpla tuturor celor. Când s-a intors, şi-a găsit soţia mutată la demisol, în camerele destinate iniţial servitorilor. Fuseseră expropiaţi şi acum erau obligaţi să plătească chirie guvernului în propria lor casă. Municipalitatea Bucureşti avea un profit maxim din acea casă, care  era împarţită în 7 apartamente. Partea principală a casei era închiriată unui pictor comunist ungur şi familiei sale.  Restul casei era împărţit în mai multe apartamente mici, camerele din subsol, fără ferestre, erau închiriate unor ţigani.

Chiar şi aşa unchiul şi matuşa mea au câştigat într-un fel bătălia lor. Miclescu era printre puţinii proprietari de case mari care au obţinut permisia să stea in proprietatea lui. Faptul că mătuşa mea a continuat să cultive legume şi fructe în grădina lor, acum micşorată, accentua importanţa proprietăţii asupra grădinii. Ceea ce însemna că, în pofida naţionalizării, pământul pe care se găsea casa era în continuare al lor. Această rezistenţă pasivă a Micleştilor nu era menită sa le crească popularitatea în rândul celor­lalţi chiriaşi. Într-o bună zi, cuvintele murdare au degenerat în bătaie, tratament în urma căruia unchiul meu a ajuns la spital cu câteva coaste rupte. Când ţiganii au găsit în subsol portretul unui strămoş al lui Miclescu, care a fost pe vremuri domnitor, au vanda­lizat tabloul, departe de a recunoaşte pe prin­ţul Ipsilanti. Ura a luat forme şi forme mai lucrative: chiriaşii furau tot ce găseau, în acord cu zicătoarea „cine găseşte păs­trează".

În anii 50 dominaţia comuniştilor aserviţi Moscovei a fost ameninţată de grupul celor educaţi în ţară, a caror intenţie a fost de a depărta de ceea ce ei considerau o conducere străină şi nepopulară. Autorii noii politici de comunism independent era Gheorghe Gheorghiu-Dej. Moştenitorul său, mult mai ambiţios, un ţăran din satul Scorniceşti, care nu terminase nici liceul, era hotărât sa amelioreze politica mentorului său. El a jucat şi rolul de figură interna­ţională, fapt care a accelerat independenţa României faţă de Moscova.

Dat fiind atmosfera mai relaxată care a urmat acestei schimbări, mi-am pus can­didatura pentru o bursă Fulbright în România în 1967. După 28 de ani de corespondenţă cu unchiul şi mătuşa mea sosise momentul să îi revăd în carne şi oase şi să-mi pot da seama de lupta lor zilnică pentru supravieţuire. Desigur am fost şocat de condiţiile mizere în care trăiau, în decorul glorioasei lor case, pe care am recunoscut-o din afară, chiar cu faţada stricată, nerepa­rată. Acest peisaj dezolant, trist, era dominat imaginea ofiţe­rului frumos, chipeş, cu monoclu , pe care îl admiram ca şi copil. Deşi grizonat, cu ochelari de miop şi îmbrăcat în zdrenţe şi cu schiopătatul său destul de evident, vârsta şi suferinţele îi măriseră demnitatea, îi intensi­ficaseră umorul şi îi conferiseră un fel de adâncime a filosofiei lui de viaţă. Ce m-a impresionat înainte de toate a fost faptul că unchiul meu îşi bătea joc chiar şi de regimul Ceauşescu, care era mai tolerant, ceea ce el considera „o aberaţie temporară a comu­nismului". Dialogurile noastre se concentrau pe explicarea contrastului între iarna stali­nismului şi primăvara ceauşistă, care, între altele, permitea predarea limbilor străine, altele decât rusa, în şcoli. Mătuşa mea a devenit profesoară de engleză, iar unchiul meu preda franceza copiilor clasei sociale noi. Eleva cea mai bună era fru­moasa fată a artistului care ocupa reşedinţa principală, Anca Szony, care a dezvoltat o admiraţie sinceră pentru profesorul ei, împărtaşită şi de mama ei, o frumoasă macedo-română, care îi invita pe Micleşti în salonul casei, care devenise atelierul pictorului. După moartea prematură a artistului Szony, o prietenie ciudată s-a dezvoltat între noii stăpâni şi Micleşti. Familia Szony a fost prima care i-a recunoscut pe Micleşti drept proprietari.

În atmosfera mai relaxată a acelor ani am văzut şi o redeşteptare a vieţii sociale a unchiului meu. Un mic garaj în spatele casei a fost transformat într-un salon de ceai, unde colegii de armată şi reprezentanţi ai protipendadei de altă dată se întruneau la patru după-amiaza, pentru un ceai chinezesc şi o prăjitură. Se vorbea mai mult despre bunele timpuri de odinioară şi, ocazional, despre un viitor mai bun care se întrevedea în profeţiile lui Nostradamus. Din când în când unchiul meu îndrăznea să-­l critice pe Ceauşescu. „Statuia dedicată liberatorilor rusi este un scandal" zicea el. „Ea trebuie dinamitată!" .

Din cauza vârstei lui înaintate, când scria la diferite reviste militare nu se aştepta la un răspuns sau o pedeapsă. Odată,  un colonel din armata nouă, conformându-se precep­telor ideologiei luptei de clasă, a scris că în primul război mondial numai ţăranii şi mun­citorii se luptau cu curaj. Adresându-se ace­leiaşi reviste, unchiul meu a scris că boierii erau şi ei eroi şi ca să probeze afirmaţia sa a şchiopătat până la sediul revistei şi le-a arătat rana de la picior din bătalia de la Oituz. Foarte surprins, colonelul i-a cerut scuze oficial.

Cea mai mare plăcere a colonelului Miclescu şi a soţiei sale, care nu plecaseră din Bucureşti din anii 40, au fost excursiile noastre cu maşina în locuri cu mare însem­nătate pentru familia noastră. Cea mai emoţionantă ieşire a fost cea care a răspuns invitaţiei stareţei de la Mânăstirea Ţigăneşti, la câţiva kilometri nord de Bucureşti, clădire avariată de cutremurul din 1977. Când repa­raţiile s-au sfârşit, după tradiţie, mânăstirea trebuia resfinţită printr-o ceremonie spe­cială. Ca descendenţi ai familiei fondatoare a mânăstirii, am asistat la ritual, fiind aşezaţi lângă sta­reţă, episcop şi o delegaţie română de la muntele Athos. Uitându-mă la unchiul meu, am observat lacrimile îi scăldau ochii în timpul serviciului religios.

Un moment important în perioada aceas­ta de destindere a fost decizia generalului Charles de Gaulle, un partizan al politicii de nealiniere, să facă o vizită oficială la Bucureşti (1968).


Charles de Gaulle

Prima vizită a unui preşedinte al Franţei după al doilea război mondial era o recunoaştere a politicii lui Ceauşescu de independenţă faţă de Moscova. Dat fiind că România avea o legături istorice foarte bune cu Franţa, fiind o soră latină, s-au făcut pregătiri amănunţite pentru această vizită importantă. Lista invitaţilor pentru recepţia oficială era compusă din fruntaşii artei, ştiinţei, politicii, armatei. Fuseseră complet uitaţi ofiţerii armatei dinaintea comunismului, mulţi dintre ei instruiţi în şcolile militare franceze, decoraţi cu ordine şi medalii franceze în primul război. Era şi cazul unchiului meu, care fusese ajutor de ataşat militar la Paris, bun prieten cu de Gaulle la Şcoala militară de la St. Cyr. Unchiul meu şi prietenul său, generalul Paul Teodorescu, au decis să devină purtători de cuvânt ai ofiţerilor din fosta armată care primiseră invitaţii şi au scris o scrisoare pe care au adresat-o  lui Ceauşescu, ministrului apărării, Ambasadei Franţei, ministerului de externe francez. Campania acesta a dat rezultate rapide. Ofiţerii de la gradul de colonel în sus, din fosta armată, mai ales cei cu legaţi de Franţa, au fost invitati la recepţiile oficiale. Un fost general, prieten cu de Gaulle, a avut surprinderea de a primi conacul naţionalizat de guvern şi, spre stupefacţia sa, a putut observa cum membrii de partid se agitau pentru a-l remobila. De fapt erau pregătirile pentru vizita lui de Gaulle la acest conac.

Eram de faţă în fostul salon al unchiului meu al pregătirile febrile care au avut loc în preziua recepţiei de la ambasada Frantei. Anca făcea machiajul matuşii mele, s-au deschis valizele învechite şi mirosind a naftalină, au fost călcate hainele decolorate, a fost reparată uniforma de gală a colo­nelului. Era o experienţă care aducea aminte de reasamblarea pieselor unui vechi puzzle. Au improvizat mult, dar pana la urmă a mers. Dacă mai adăugăm maşina oficială care îi aştepta în faţa casei, părea că vechiul stil de viaţă a reînviat după mai multe decenii.

La Ambasada Franţei, pe când Ceauşescu vorbea cu de Gaulle, încercând să-i răspundă cu greu în româna lui semi­literată, printr-un trăducător, unchiul meu - cu aplombul lui şi cu limba franceză pe care o stăpânea la perfecţie -, i s-a adresat generalului de Gaulle, care l-a recunoscut. Ei au vorbit un timp oarecare despre lucruri noi şi vechi. Pentru Ceauşescu, suspicios mereu, episodul a fost cel puţin neplăcut.

Din păcate, baricadele tinerilor de la Paris au scurtat vizita lui de Gaulle la Bucureşti. Guvernul de Gaulle a căzut. Pe de altă parte, popularitatea lui Ceauşescu a crescut datorită rezistenţei lui în faţa ruşilor.

Mai târziu, sprijinul pe care Ceauşescu reuşise să-l câştige a început să dispară,  începând de la criza petrolului, cu creşterea datoriei externe a României şi diferenţa din ce în ce mai pronunţată dintre standardul de viaţă şi statisticile artificiale pe care le scria în planurile cincinale. Rolul lui Ceauşescu era de mijlocitor între marile puteri şi URSS era în scadere. Regimul a abandonat tentativa de a arăta o faţă umană, refuzând alternativa comunismului gulaş, practicat de unguri. Ceauşescu a adoptat o soluţie sinu­cigaşă, înfometând poporul numai pentru a plăti datoria externă a României.

Când opoziţia unora a devenit un pericol, liberalizarea de la sfârşitul anilor 60 a fost înlocuită cu o politică asemănătoare expe­rienţei staliniste din anii 50. Ca să distrugă ce mai rămânea din individualism, Ceauşescu a adoptat modelul coreean de sistematizare, ce însemna distrugerea satelor, case particulare erau înlocuite cu blocuri oribile, inumane. În ultima instanţă, ca sa comple­teze aceasta unitate intre popor şi guvern, Ceauşescu a creat cultul personalităţii, pentru el şi sotia sa, Elena. Ca să marcheze „epoca de aur" a comunismu­lui, dictatorul a distrus o bună parte din Bucureşti şi a construit Bulevardul Victoria Socialismului şi Casa Poporului, o cladire enormă, a doua ca mărime după cladirea Pentagonului de la Washington. Aceste schimbări erau foarte vizible şi m-au şocat în 1986, trei ani înainte de Revoluţie. Inevitabil au afectat şi modul de viaţă al unchiului meu. O lege nouă interzicea străinilor sa stea cu familia lor, conversaţia cu strainii trebuia sa raportată securităţii, telefoanele erau ascultate.

 Opresiunile de acest i-au determinat pe unii să evadeze din ţară, în cele mai inova­toare moduri. Un nepot al unchiului meu şi soţia lui au fugit în Germania; o nepoată, doctoriţă, a exploatat faptul că soţul ei preda cursuri la şcoala medicală din Casablanca şi, pretextând o vizită, nu s-a mai intors.

Cea mai grea lovitură a unchiului meu a fost plecarea Ancăi în SUA. Batrânii bolnavi erau condamnaţi să moară pentru că ambulanţele nu mai veneau pentru cei care depăşeau o anumită vârstă. Miclescu a fost foarte lovit de moartea camaradului său, generalu Paul Teodorescu, înmormântat într-o cripta a unei mânăstiri clădite de el cand era ministru, Manastirea Dintr-un lemn din Oltenia.

Deşi cei mai buni prieteni intimi erau plecati, Miclescu a decis sa ramână în ţară în pofida invitaţiilor noastre. El spunea în­totdeauna „fie pâinea cât de rea, tot mai bună în ţara mea". Soţii Miclescu îi îndem­nau pe copiii mei, prin scrisori, să vina să facă o carieră în ţară. Fiului meu Radu îi oferea adopţia dacă era dispus să se nu­meas­că Florescu-Miclescu. Spera de ase­menea ca prietenia lui Nicki cu Anca să se încheie cu o căsătorie si să-i ofere moşte­nirea casei.

Problema bătrâneţii era amplificată prin lipsa de mâncare şi condiţiile neigienice de viaţă. Locuinţa lor mică era afectată de ani de mizerie şi neîngrijire, insectele erau vânate de cele cinci pisici şi un câine. Mirosurile deveniseră groaznice. Dar ei nu voiau să-şi abandoneze casa. Ideea de a supravieţui fizic devenise telul principal. Matusa mea a abandonat grădina şi nu mai erau nici clienţo pentru meditaţii, ceea ce însemna că nu mai aveau bani. Cand se ducea să cumpere ceva, unchiul meu spu­nea că era o experienţă asemănătoare unei partide de vânătoare, posibilul cumpărător nefiind nu era sigur ca va găsi ceva. Pentru s-şi domina acest gen de frustraţii, vorbea din memorie despre plăcerea unei partide de vânătoare la mistreţi sau de un pescuit de nisetru pe Dunare. Limitat de spaţiul mic unde trăia,  se refugia într-o lume imaginară, precum morile de vânt ale lui Don Quijote, pentru a-şi menţine spiritul viu.

Scrisorile mătuşii mele aveau calitatea unei scrieri din „Alice în ţara minunilor". Ea vedea România în culori roz, ca o „ţară aleasă de Dumnezeu pentru a-si face reşedinţe". Dincolo de conversaţii sau împărtăşirea unei glume ca să râdem, colonelul citea din istoria României cu ajutorul unei lupe, cu un singur ochi. Istoria devenise vocaţia lui principală. Prin faptul că era prizonier în camera sa el a ales aviatia, ca unul din subiectele lui liberaratoare. Cu o mişcare de baston îşi închipuia ca pluteşte deasupra norilor şi dispărea în albastrul cerului. În ultima mea călătorie mi-a dat un manuscris pe care l-am păstrat, analizând situaţia politică deprimantă, cu intuiţia lui extraordinară, dar profetiza ani mai buni pentru viitor. Unul din cadourile mele a fost un aparat de radio care îl punea în contact cu lumea libera : BBC, Europa Libera, Vocea Americii şi Franţa lui iubită. Acest lucru se petrecea într-o perioadă în care televiziunea română era limitată la două ore pe seară, unde „geniul Carpatilor" ţinea discursuri.

Într-una din ocaziile foarte rare când unchiul meu sprijinit în două bastoane şi încerca să iasă din casă pentru o vânătoare de cumpărături de-a lungul străzilor Bucureştiului, un Mercedes negru, cu şofer, s-a oprit şi o doamnă de vârstă medie a ieşit intrigată de la vedererea nonagenarului. Ea era soţia ambasadorului Thailandei, de origine franceză a cărei reşedinţă era la câteva case mai încolo. Voia să-l ajute, dar a fost refuzată de colonelul mândru. Au fost schimbate cuvinte destule între ei ca să trezească interesul doamnei şi, în imprejurări dificile, s-a înfiripat o prietenie. În urmă­toarele saptămâni, ea parca maşina la o oarecare distanţă şi îl vizita pe Miclescu noaptea.  A cumpărat câteva din piesele lui de artă.

În 1983 a fost una din cele mai crâncene ierni în Bucureşti. Temperatura din case şi din afară nu se diferenţiau. Toate ţevile explodau şi transformau saloanele în patinoare. Lumea se îmbrăca bine pentru a merge la culcare, cu mănuşi şi pulovere de lână, înghesuiţi unul lângă altul pentru a se încălzi. Bătrânii erau condamnaţi. În iarna aceea am aranjat cu doamna thailandeză să cumpere unchiului meu cel mai puternic radiator electric, care s-a dovedit salvator pentru el. Mătuşa mea nu a fost atât de norocoasă. În iarna lui 1984 a prins frig, nici un doctor nu era disponibil la un diagnostic. Într-o noapte a lunii decembrie a murit, camuflând durerea şi admirând cerul fan­tastic pictat pe plafonul camerei. Pierderea soţiei sale cu care împărtaşise zilele bune şi cele rele a fost lovitură cea mai puternică din viaţa unchiului meu, care i-a adus în faţa realitatea unui gol imens. Chiar dacă avusese în viaţă lui multe legături cu alte femei, iubirea lui pentru matuşa mea era mult mai adâncă şi mai profundă decât o simplă relaţie sexuală. O admira pentru calităţile ei, talentul artistic, curajul şi patriotismul ei mai presus de toate. „Noi amândoi formăm un nucleu cu un singur obiectiv: de a servi în limita posibilităţilor noastre România şi poporul ei"  - 12 ianuarie 1985.

Cu moartea mătuşii colonelul s-a adresat surorii lui Maria, o octogenară eroică şi ea, campioană de călărie, ca să îl ajute. Ea l-a ajutat şi pe celălalt frate Miclescu, Gheorghe, fost pilot de aviaţie, care trăia în alta parte a Bucureştiului. Cu timpul, activităţile colonelului erau limitate în a-şi transporta corpul dintr-un scaun în pat si invers.

Mâna destinului este ciudată, poate opera spirituală a unui înger păzitor, care luase forma unui ajutor neprevăzut. La o recepţie la Washington, fiul meu John l-a întâlnit pe noul ambasador al SUA la Bucureşti, domnul Kirk. În cursul con­ver­saţiei, fiul ambasadorului a povestit ca mama lui întâlnise un ofiţer român care locuia la distanţă de trei case de reşedinţa ambasadei şi care era foarte interesat de cai. Chiar înainte să menţioneze numele acestui colonel, fiul meu John şi-a dat seama că era vorba de Miclescu. Acest lucru a generat o serie de vizite a doamnei care era fascinată de unchiul meu şi sora sa, Maria, vorbind nu numai despre rase de cai, dresaj, dar şi despre stilul de viaţă în România dinaintea războiului. Aceste conversaţii au dat doamnei Kirk material suficient pentru un articol „Cai şi speranţe", publicat în SUA.

Ambasada americană la Bucureşti, prin doamna Kirk, a asigurat unchiului meu hrana, medicamentele într-o perioadă grea a perioadei comuniste. În pofida perestoikăi a lui Gorbaciov, revoluţia de catifea în Cehia, căderea Zidului Berlinului, Ceauşescu, ca şi multi alţi dictatori, a refuzat să vadă reali­tatea. Unchiul meu care asculta toate staţiile de radio era la curent cu ce se întampla în lume, ca si alţi români, care aveau antenele îndreptate spre alte capitale ale Europei. Chiar şi la Chişinău se vorbea mai liber la ora aceea.

Lumea toată era lipită de televizor în 22 decembrie 1989, când a căzut Ceauşescu. Noi în America am împărtăşit aceeaşi bucurie şi euforie în primele ore care au urmat căderii lui Ceauşescu. Deşi era greu de telefonat, am reuşit să-l sun pe unchiul meu. Emoţia era aşa de puternică încât conversaţia era dificila. I-am spus ca în curând voi veni cu un deputat american spre România. Tot ce am înţeles de la unchiul meu a fost să îi aduc rozeta Legiunii de onoare, bereta franţuzească şi o sticlă de şampanie. Cand am aterizat la Otopeni, pe 7 ianuarie 1990, am avut impresia că cei aproape 50 de ani de dictatură şi comunism s-au dus, soldaţii şi tancurile erau pe străzi, străinii vorbeau unii cu alţii pentru prima dată după ani de zile. Erau lumânări în locurile unde tinerii fuseseră omorâţi de aşa-zişii terorişti. Unii râdeau, alţii plângeau, fiecare a dat frâu liber sentimentelor. Eu am decis să mă duc pe jos pe trotuarul găurit şi îngheţat, de la Intercontinental până la casa unchiului meu. El mă aştepta cu bastoanele în mana cu sora lui, Maria, aproape de radiatorul care mai funcţiona. Era întru­chiparea unui schelet care abia mai funcţiona. El mi-a vorbit cu o voce tremurată, dar fermă, că numai cu câteva săptămâni înainte de revoluţie veniseră experţi de la Muzeul de Artă care îi luaseră ce mai rămăsese din tablouri. O ambasada străină ar fi exportat picturile lui.

După aceea, cu mâna tremurândă a ciocnit cupa de şampanie şi mi-a spus că şi- a completat formalităţile pentru a reclama casa. Avocatul spunea ca situaţia lui era complet diferită prin faptul că nu părăsise casa niciodată. Ne-am despărţit sub auspicii triumfale. 

Cand am vizitat România în luna mai a aceluiaşi an, 1990, unchiul meu nu mai era. Murise în luna martie 1990, la vârsta de 97 de ani.

Era un supravieţuitor al regimului Ceauşescu.


Trimiteti un mesaj referitor la acest articol.

Mesaje primite:

  sunt absolut surprinsa: am dat de acest text absolut intamplator si m-a impresionat extraordinar de tare. L-am cunoscut pe domnul Miclescu (sunt prietena cu Anca)pe vremea cand eram adolescenta. Si nu sunt chiar tanara, am 52 de ani. Tin bine minte, ce ta
  Multumesc pt aceasta lectie de istorie.
  Absolut impresionant. Din pacate suntem inca tributari ca popor luminii de la rasarit, iar Romania continua sa se canibalizeze.



ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR