Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.2/2005 Sectiunea Masina timpului
Neguţătorul de imagini

Viorel Domenico
Neguţătorul de imagini

Articol introdus pe 01/02/2005

   În perioada interbelică, cinematograful a beneficiat de aportul unui număr de cărturari români care, înscriindu-se în mişcarea de idei europeană, fie au dezbătut în spirit critic statutul social şi estetic al celei de-a şaptea arte (Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu, George Călinescu ş.a.), fie s-au implicat direct în producţia naţională de filme (Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu ş.a.).

Nichifor Crainic – poet, eseist, profesor de teologie, doctrinar al gândirismului şi conducător al revistei care a impus acest curent, membru al Academiei Române – se dovedise reticent, insensibil la „uzina de basme" a timpului şi secolului său.

În anul 1930, de pildă, fiind solicitat de la Paris de Elena Văcărescu să organizeze în România juriul pentru decernarea premiilor Comitetului Internaţional pentru Difuzarea Artei şi Literaturii prin Cinematograf – CIDALC, Nichifor Crainic priveşte birocratic iniţiativa şi nu se implică în demersul propus, cu toate că în juriile naţionale CIDALC erau personalităţi marcante ale culturii europene: Thomas Mann în Germania, Paul Valéry în Franţa, John Galsworthy şi Aldous Huxley în Anglia, F.T. Marinetti în Italia etc. (Primul juriu naţional CIDALC s-a constituit în anul 1933 sub preşedinţia dr. Ion I. Cantacuzino, critic, producător şi istoric de film care şi-a dedicat întreaga viaţă cinematografiei naţionale). Activitatea sa publicistică şi didactică se află, de asemenea, în afara oricărui contact cu cinematografia, Nichifor Crainic fiind, în toată această perioadă, străin de jocul de lumini şi umbre al ecranului.

„Apropierea" lui de cinematograf este de sorginte mercantilă şi s-a produs la vârsta de 52 de ani, în cele trei luni cât, după reprimarea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, a fost numit ministru al Propagandei Naţionale în guvernul generalului Antonescu. Împrejurările implicării în cinematografia românească sunt elocvent relevate în memoriile publicate sub titlul „Zile albe/Zile negre":

„În anii celui de-al doilea război mondial, viaţa s-a scumpit peste măsură. Legăturile tot mai numeroase cu oamenii din străinătate deveneau costisitoare. În Germania, mai ales, ziarele şi revistele se ocupau de mine cât de toţi conaţionalii mei la un loc. Cine vizita România, ţinea să mă onoreze şi pe mine cu atenţia lui. Nece­sităţile relaţiilor sociale covârşeau resursele mele materiale. A trebuit să cumpănesc nuieluşa fântânarului pe deget ca să descopăr izvoare noi... Multiplele mele relaţii necesitau cheltuieli, pe care  n-aveam de unde să le fac. Ce fericit lucru e să fii ano­nim! Trăieşti cum poţi şi nu te ştie nimeni. Dar când îţi năvălesc în casă străini, de mare vază, sărăcia ia un aspect de jenă naţională; trebuie să-i omeneşti în calitatea ta de român. Astfel am fost nevoit să mă fac şi cinematografist: am devenit preşedintele Cooperativei «Filmul românesc», care exploata mai multe săli de spectacole în Capitală. Până atunci nu cred să fi văzut în total zece filme... M-am apucat să studiez cinematografia ca să mă pun la curent: fel de fel de aparate de comandat sau de reparat, filme de ales şi închiriat, regimul fiscal, un complex de lucrări şi de specialişti care alcătuiesc, laolaltă, cinematografia. Cum nu cunoşteam celebrităţile artistice, care dau atracţie filmelor, fiica mea mi-a fost de mare folos. Urmărea publicaţiile italiene şi germane şi-mi alcătuia lista de pelicule ce se pregăteau peste hotare, în vederea achiziţionării pentru sălile Cooperativei...

Am luat drumul străinătăţii ca să achizi­ţionez filme bune. Cele italiene aveau în­deosebi căutare şi tocmai de aceea nu mai găseam. La Roma, am intervenit pe cale politică să obţin filme... Peste doi ani eram specialist în cinematografie. A trebuit să mă improvizez negustor de imagini ca să fac faţă unui om cu oarecare prestigiu în folosul ţării sale".

 

Societatea „Filmul românesc"

 

După abdicarea lui Carol al II-lea şi  accederea „Gărzii de Fier" la putere, în cadrul regimului Antonescu, legionarii au creat o mulţime de instituţii paralele  cu cele deja afirmate în viaţa românească, atât în scopul acaparării a cât mai multor pârghii ale statului, cât şi pentru a răsplăti cu funcţii şi demnităţi oamenii devotaţi „Mişcării". În acest sens, în paralel cu Oficiul Naţional Cinematografic a fost înfiinţată „Cooperativa Cinematografică Legionară", avându-l în frunte pe regizorul Horia Igiroşanu.   

Prin acţiuni de adversitate făţişă faţă  de instituţia cinematografică oficială, prin atacuri violente şi denigratoare la adresa conducerii şi personalului ei, prin producţii realizate în mod anarhic şi neprofesional, ca şi prin rechiziţia ilegală a multor cinema­tografe, noua „cooperativă legionară" căuta să se afirme prin forţă, urmărind să tulbure şi să compromită activitatea ONC-ului şi, în final, să-l absoarbă şi să-l transforme într-un organism pur legionar.

Această încercare de uzurpare a ONC-ului a încetat, desigur, în ianuarie 1941, când, după rebeliune, generalul Antonescu îl aduce la cârma Ministerului Propagandei Naţionale, în locul ministrului legionar Al. Constantinescu, pe Nichifor Crainic.

Între alte măsuri de destructurare a instituţiilor legionare, noul ministru al pro­pagandei scoate Cooperativa Cinemato­grafică Legionară de sub tutela „Gărzii de Fier" şi o transformă în Societatea „Filmul Românesc. „Societatea era într-o dezordine desăvârşită. Înfiripare originar legionară, ea păstra încă în toată structura debandada şi anarhia iniţială. Membrii cooperatişti şi conducătorii se certau între ei, se băteau ca orbii, se acuzau de furturi şi se reclamau unii pe alţii autorităţilor. A trebuit să elimin 200 de membri şi 64 de salariaţi necinstiţi. Cred că erau scursura legiunii. N-am cunoscut niciodată tineri mai agramaţi, mai incorecţi, mai leneşi şi mai lipsiţi de caracter. Aceştia trebuia să reînvieze România, făcând-o ca soarele sfânt de pe cer? Din tot ce fusese Mişcarea nu le rămăsese decât o morgă comică în raport cu imbecialitatea lor".

În aceste împrejurări, Nichifor Crainic preia, prin „cumul", atribuţiile directorului general, implicându-se personal inclusiv în problemele administrative ale societăţii.

La sfârşitul lunii mai 1941, în perspectiva declanşării războiului antisovietic, ţinând seama de rolul şi misiunile propagandei în noile condiţii, generalul Antonescu îl înlo­cuieşte de la conducerea Ministerului Propagandei pe Nichifor Crainic cu Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de externe.

 

Conflictul cu Maria Antonescu

 

După debarcarea sa, Nichifor Crainic rămâne să gestioneze afacerile Societăţii „Filmul românesc", iar pentru a-şi întări poziţia înfiinţează un consiliu de administraţie, care îl va alege preşedinte.

Numai că, între timp, începuse războiul, iar soţia Generalului-Conducător, Maria Antonescu – aflată în competiţie cu Regina Mamă Elena, care patrona „Crucea Roşie" din România – înfiinţează propria organizaţie umanitară, „Consiliul de Patronaj", având ca simbol „Crucea Albastră". Noua structură avea, însă, nevoie de fonduri, iar cine­matografia, îndeosebi prin difuzarea filmelor, putea să i le ofere. Ca atare, s-a pornit un război, la început, surd, apoi făţiş pentru preluarea de către Consiliul de Patronaj al Societăţii „Filmul românesc", care deţinea în proprietate sau în gestiune un sistem viabil de achiziţie şi distribuire a filmelor, ca şi multe săli de cinematograf atât în Capitală, cât şi în ţară. Începe, aşadar, un război al nervilor prin care preşedinţia antonesciană, la sugestia şi sub „patronajul" primei doamne, urmărea eliminarea lui Nichifor Crainic din „negustoria de imagini".

„Cele mai mari dificultăţi le-am întâm­pinat de la Preşedinţia antonesciană. «Consiliul de Patronaj», prin Veturia Goga şi Maria Antonescu, cele două muze tomnatice ale Conducătorului, voia să pună mâna pe cinematografele «Filmului românesc». Existau în Bucureşti cinematografe de evrei, de armeni, de supuşi turci, de nemţi, de brânzari şi de geambaşi. Nu interesau. Trebuia distrus «Filmul românesc». Anchetele poliţiei au început. Se ţineau lanţ. Jumătate din funcţionari lucrau, cealaltă jumătate erau anchetaţi. Uneori sediul cooperativei era întreg ocupat de agenţi şi de inspectori... Alcătuiam memorii peste memorii, documente, pentru a înfrunta loviturile. La un moment dat, văzând că anchetele nu izbutesc, mi-au fost trimişi în lagăr, fără nici un motiv, toţi funcţionarii superiori ai Cooperativei. Era de sărbătorile Crăciunului, zilele cele mai bune, dar şi cele mai grele ale cinematografiei. Am ţinut singur locul tuturor, dar n-am cedat".

N-a cedat, pentru că Nichifor Crainic, omul implicării totale în orice demers în care se angaja, cu temperament de luptător incapabil să accepte înfrângerea, devenise între timp cinematografist în toată puterea cuvântului, aşa cum el însuşi se defineşte în Memorii. Mai mult chiar, pentru meritele sale în domeniu, Asociaţia importatorilor români de filme l-a ales preşedinte.

În acelaşi timp devenise „purtător de cuvânt" al cinematografiei naţionale în relaţie cu partea germană. Astfel, în cadrul manifestă­rilor organizate de Asociaţia Româno-Germană, sub genericul „Germania de azi", Nichifor Crainic a conferenţiat despre „Cine­ma­tograful german de astăzi", într-o serie de iluştri cărturari români: Tudor Ciortea (Muzica germană), Ion Marin Sadoveanu (Lite­ratura germană contem­porană), Al. Tzigara-Samurcaş (Plastica ger­mană), N. Bagdasar (Noua filosofie germană) ş.a.

Cu toate acestea, şica­nele provocate din umbra Consiliului de Patronaj – nu doar de Poliţie, ci şi, ulterior, mai ales, de Mi­nisterul de Finanţe, prin im­pu­nerea arbitrară a taxelor pe spectacol – continuau fără şanse de încetare.

         

Cinema „Elysée"

 

La 13 iunie 1942, Nichifor Crainic se adresa şefului Marelui Stat Major: „Încă din primele zile ale existenţei sale, Societatea cooperativă culturală «Filmul Românesc» a înţeles că, prin mijloacele pe care le posedă, să fie de folos oricărei acţiuni de propagandă naţională şi îndeosebi Armatei care, în paralel cu instrucţia tehnică, desfăşoară mai ales astăzi o largă şi sănătoasă operă de instrucţie spirituală în rândul ostaşilor noştri.

În acest scop, am fost printre cele dintâi instituţiuni particulare care au organizat la spitalele de răniţi spectacole de filme, reprezentaţii teatrale, conferinţe etc., în spiritul uriaşei lupte pe care o duce Naţiunea noastră împotriva duşmanilor Crucii şi ai Luminei.

Am pus, de asemenea, la dispoziţia domnilor ofiţeri de stat major cel mai mare din cinematografele noastre (Scala) pentru proiectarea jurnalelor instructive de război şi a filmelor cu caracter strategic. Ulterior, compania noastră de operetă şi revistă «Filmul românesc» organizează spectacole în spitalele din Capitală şi stă totdeauna la dispoziţia Secţiei de Propagandă a M.St.M. pentru orice fel de reprezentaţii destinate îndulcirii zilelor de suferinţă a celor care şi-au vărsat sângele pentru Gloria şi Dreptatea României de mâine.

În ultima sa şedinţă, Consiliul de administraţie al acestei cooperative a hotărât ca cinematograful «Elysée» – care a mai fost afectat până acum câteva luni de zile spectacolelor pentru tineretul nostru studios – să fie pus la dispoziţia Domniei Voastre spre a se putea organiza acolo reprezentaţii gratuite pentru răniţii care se pot deplasa şi, în genere, pentru ostaşii oricărei unităţi din sau în trecere prin Capitală – aceasta până la 1 octombrie 1942.

Spectacolele vor fi compuse din filme cu caracter educativ, jurnale ONC, precum şi cu mici comedioare, reviste, fragmente de operetă jucate de elemente ale companiei «Filmul Românesc».

Faţă de această ofertă, M.St.M. aduce, la 9 iulie 1942, „cu onoare, domnului Nichifor Crainic cele mai călduroase mulţumiri. prin această iniţiativă, ostaşii se vor instrui şi recrea privind în lumea ecranului filmele cu imagini din lupta contra bolşevismului, precum şi filmele distractive pe care aţi binevoit a ni le pune la dispoziţie".

„În urma aprobării domnului ministru al apărării naţionale şi în legătură cu repre­zentanţii Societăţii cooperative «Filmul Românesc», Biroul cinema al M.St.M. a stabilit, la 8 iulie 1942, următoarele:

Reprezentaţiile cinematografice vor avea loc în fiecare zi la trei serii:

- Intrarea va fi cu totul gratuită;

- Primele două reprezentaţii vor fi rezer­vate unităţilor ce vin cu frontul şi, în limita locurilor (300), se va completa cu grade inferioare ce vin separat. Reprezentaţia a treia va fi rezervată ofiţerilor cu familiile lor;

- Miercurea şi sâmbăta, prima reprezentaţie va fi destinată trupei, iar celelalte două vor fi rezervate ofiţerilor ce vin cu familiile lor, reprezentându-se unul din filmele ce sunt în premieră la sălile ce aparţin Societăţii Filmul Românesc (Scala, Victoria, Regal, Paradis);

- Duminica – elevii şcolilor militare şi subofiţerii cu familiile lor;

- Comandamentul Militar al Capitalei urmează a întocmi un program săptămânal pe unităţi dând dispoziţiuni fiecărei unităţi în parte – faţă de efectivul ce îl are, la ce reprezentaţii va lua parte; acest program va fi trimis cu anticipaţie. De asemeni, Coman­da­mentul Militar al Capitalei va da un ordin circular punând în vedere ofiţerilor şi subofiţerilor orele şi zilele când pot lua parte şi dispoziţiuni asupra persoanelor ce îi însoţesc;

- Secţia Propagandă trebuie să detaşeze un subofiţer şi un grad inferior care să stea în fiecare zi de la 14,30-21,30 la intrare, fiind un organ de control şi menţinerea ordinei. Tot acest subofiţer va ţine evidenţa unităţilor şi gradelor inferioare ce vin separat, precum şi a ofiţerilor, subofiţerilor şi a persoanelor ce îi însoţesc, înscriind într-un registru".

Alte măsuri organizatorice:

-„Partea artistică a programului este for­mulată şi asigurată prin grija Secţiei Propagandă" şi se schimbă săptămânal conţinând: un film de lung metraj (distractiv sau de propagandă) precum şi o completare (jurnale de război şi actualităţi).

- „Dorinţa domnului ministru al apărării naţionale este de a participa cât mai mulţi ofiţeri de la toate ministerele, coman­damentele, serviciile, unităţile şi şcolile militare din Capitală"9.

- „Comenduirea Pieţei va delega întot­deauna agenţi acoperiţi care vor urmări a nu se face propagandă cu diferite scopuri printre ostaşi"10.

- „Ţinuta zilei: cu cizme sau pantofi şi sabie. Ofiţerii de rezervă care nu au sabie, cu centură şi baionete„11.

„În aceste condiţii, miercuri, 15 iulie 1942, orele 18.00, în prezenţa domnului general Constantin Pantazi, ministrul apărării naţionale, a domnului profesor universitar Nichifor Crainic, preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii Cooperative «Fil­mul Românesc», precum şi a numeroşi domni generali, ofiţeri superiori şi inferiori din cadrele M.St.M. şi ale Ministerului Apărării Naţionale a avut loc inaugurarea celui dintâi Cinematograf al Armatei în sala „Elysée" din strada Doamnei nr.11, cedată de către Societatea Filmul Românesc îm­preună cu toate aparatele, instalaţiile şi personalul necesar pentru reprezentaţii destinate ostaşilor noştri, în scopul instruirii lor spirituale – filmul fiind, poate, cel mai indicat să adâncească şi să statornicească spiritul insului luptător în comunitatea de vitejie a Patriei române".

Cu toate că Cinematograful „Elysée" fusese pus la dispoziţia armatei, iar filmele erau vizionate de militari „cu totul gratuit", Societatea Filmul Românesc continua să fie impozitată. În această situaţie, Nichifor Crainic se adresează iarăşi armatei:

„Reprezentaţiile cinematografice sunt impozabile după legea impozitului pe spectacole. Articolele 1 şi 3 din lege prevăd că impozitul se percepe de la fiecare persoană, în proporţie de 35 la sută din preţul locului, indiferent dacă intră sau ia parte cu plată sau gratuit; iar perceperea impozitului se face de întreprinzători care sunt obligaţi a-l vărsa anticipat în Casele Statului.

Articolul 16 dispune ca „persoanele su­puse acestui impozit îl vor plăti în mâinile întreprinzătorilor care – pentru încasarea lui – sunt ţinuţi să elibereze bilete oficiale, la care au plătit anticipat „impozitul". Iar prin articolul 42, se stabileşte un impozit fix asupra filmului care variază după numărul cinematografelor la care filmul a fost reprezentat.

Din toată economia legii, rezultă că acest impozit pe spectacole se percepe din preţul biletului de intrare plătit de spectator.

Or, în cazul hotărârii Consiliului de Admi­nistraţie al Cooperativei „Filmul Românesc" de a pune la dispoziţia M.Ap.N. Cinema­tograful „Elysée" pentru a se da reprezen­taţii cu filme patriotice şi jurnale de război în faţa ostaşilor şi răniţilor aflaţi în Capitală – în mod cu totul gratuit, adică  fără încasarea nici unei sume de la aceşti spectatori, cu toate că Societatea noastră suportă cheltuielile de regie – cred că nu este aplicabil impozitul în chestiune, neexistând în speţă nici un bilet de intrare, nici contra­valoarea lui şi, deci, nerezultând nici o încasare de sumă de la spectatori. Pe de altă parte, aceeaşi lege, prin articolul 57, prevede scutirea de impozite a filmelor – jurnale, vederi după natură şi a filmelor ştiinţifice dacă ele se rulează la reprezentaţii cu filme impozabile.

Trebuie să observăm însă că dacă legea în chestiune a fost întocmită în vremurile nor­male – când într-adevăr asemenea gesturi filantropice ca acelea ale Coope­rativei noastre nu erau utilizate – astăzi, când întreaga Naţiune ia parte la noua luptă de dezrobire şi pentru respectul drepturilor României şi victoria creştinismului împotriva barbarilor păgâni, socotim că şi Ministerul de Finanţe ar trebui să aprecieze la justa ei valoare fapta noastră românească atât de utilă Armatei care apără Ţara, jertfeşte viaţa şi risipeşte sângele fiilor ei pe câmpul de onoare, în interesul general al Neamului. Cu alte cuvinte, să se ţie seama de necesităţile propagandei patriotice şi de însufleţire ce noi înţelegem să întreţinem în aceste vremuri istorice când fiecare cetăţean – chiar din cei rămaşi în zona interioară – ar trebui să simtă şi să participe, măcar cu sufletul, la faptele de vitejie cu cari ostaşii Armatei Române au dus faima ei peste hotare; cei care sunt încadraţi în organizarea administrativă să lase rigiditatea legilor pentru vremurile de linişte, iar acum să înţeleagă că şi Statul trebuie să încurajeze opera de înălţare sufletească pornită din iniţiativa unei între­prinderi particulare, pur românească!...

Sunt de părere să se intervină personal de la domnul general Stoenescu, ministrul finanţelor, care suntem convinşi că va interpreta cu totul altfel asistenţa noastră culturală şi patriotică faţă de scumpii Ostaşi şi Răniţi, decât Serviciul Spectacole de la acest Minister"13.

Ca urmare a acestei intervenţii, Marele Stat Major se adresează Ministerului Finanţelor la 16 iulie 1942:

„Dat fiind că reprezentaţiile cinema­tografice din sala „Elysée" sunt organizate pentru o perioadă de timp limitat (15 iulie - 1 octombrie) şi exclusiv pentru ofiţeri, trupă şi răniţi, cu filme având drept scop desăvâr­şirea educaţiei naţional-patriotice a osta­şilor, fără a se percepe vreo taxă de intrare, ele ar putea fi asimilate cu reprezentaţiile cinematografice organizate de Oficiul «Muncă şi Lumină» exclusiv pentru muncitori şi care sunt scutite de impozit conform articolului 15, litera „C" din lege".

La acest argument, Ministerul Finanţelor cedează şi, la 18 iulie 1942, comunică M.St.M. că „dacă aceste reprezentaţii cinematografice vor fi organizate exclusiv pentru subofiţeri, trupă şi răniţi cu filme de propagandă  naţională şi patriotică fără a se percepe o taxă de intrare, Ministerul aprobă în mod excepţional scutirea de impozitul fix pe spectacole prin asimilarea cu reprezen­taţiile cinematografice organizate de Oficiul „Muncă şi Lumină" exclusiv pentru mun­citori".

Adevărul este că la spectacole parti­cipau şi ofiţerii, iar intrarea nu era chiar atât de... gratuită! Fiecare unitate militară plătea „câte un leu de fiecare ostaş ce venea cu frontul"; militarii care veneau separat – câte 5 lei, iar miercurea şi sâmbăta – reprezen­taţiile de la orele 20 pentru ofiţeri şi familiile lor erau taxate la un preţ de 5-10 lei biletul, în funcţie de loc. Aceşti bani erau vărsaţi în contul Societăţii Filmul Românesc pentru „acoperirea cheltuielilor de întreţi­nere a sălii".

În cele aproape trei luni cât a durat activitatea Cinematografului Armatei s-au organizat 208 spectacole la care au asistat 52.416 spectatori. Dintre filmele documen­tare prezentate, cap de afiş au fost „Războiul sfânt" (33 de reprezentaţii între 15 iulie – 31 iulie) „Mareşalul pe front" şi „Căderea Sevastopolului". Săptămânal rulau câte două filme artistice. Câteva titluri: „Asediul Alcazarului", cu care s-a inaugurat cinematograful Armatei, „Submarinul A 103", „Femeia necunoscută", „De la Alcazar la Madrid", „Femeia, eterna poveste", „Bismarck", „100 de scrisori de dragoste", „Oameni în primejdie", „Stukas", „Coana Luna", „Misterul din Santana", „Sângele care nu iartă", „Postul de alarmă nr.5", „Nostalgie", „Macario Cow-boy", „Femeia îndărătnică", „Năluca mărilor" etc.

Cu toată contribuţia sa inedită şi singulară la opera de susţinere a moralului armatei, regimul nu l-a iertat pe Nichifor Crainic pentru simpatiile sale legionare (a eliminat incompetenţele, dar l-a păstrat în consiliul de administraţie pe şeful coope­rativei Filmul legionar, Horia Igiroşanu, dar şi pe Porsena etc.), continuând să boicoteze activitatea Societăţii în fruntea căreia se afla.

Îndurerat şi indignat peste măsură de şicanele şi repetatele nedreptăţi săvârşite împotriva sa, însingurat şi rătăcit într-un hăţiş birocratic fără... cap şi coadă, la 29 iulie 1943, Nichifor Crainic se adresa, dezolat, Marelui Stat Major... „La alte case de filme, printre care şi străine, s-a rechiziţionat numai câte un film, pe când nouă – cooperativa românească şi cu mijloace modeste – ni se rechiziţionează deodată două filme, care sunt în curs de programare, cauzându-ne astfel mari prejudicii...

Suntem de acord cu rechiziţionarea, dar întrebaţi-ne şi pe noi...vă punem la dispoziţie din filmele noastre.... 

 

„Filmul românesc"...în derivă

 

În aceeaşi situaţie dramatică se zbătea societatea şi în prima parte a anului 1944. În jurnalul său, Ioan Hudiţă, secretar general adjunct al Partidului Naţional Ţărănesc şi membru al consiliului de administraţie al Societăţii „Filmul românesc", radiografia starea de fapt a momentului.

27 martie 1944. Şedinţă la „Filmul Românesc". Rezolvăm probleme de administraţie. Încasările merg prost. N-avem filme bune şi nici publicul nu mai frecven­tează cinematografele de când cu exerciţiile de alarmă şi bejenia populaţiei din Basarabia, Bucovina şi Moldova de Nord.

Bietul Nichifor Crainic e negru de supărare. Cine şi-ar fi închipuit să ajungem aici?!

Marţi, 13 iunie 1944. Şedinţa de la Filmul Românesc ţine o oră. N-avem aproape nimic de rezolvat. Încasările merg foarte prost şi probabil va fi şi mai greu dacă mai ţine războiul şi anglo-americanii continuă bom­bar­darea Capitalei. Crainic şi-a prezentat în scris demisia lui de la preşedinţia Consiliului de administraţie şi insistă mult să accept eu acest post.

Îmi spune că eu trebuie să primesc neapărat preşedinţia căci altfel ea va fi luată ori de Porsena ori de doctorul Florescu „doi escroci deopotrivă de mari şi de cinici", în caz că n-o primesc, el mă sfătuieşte să mă retrag din cooperativă, căci altfel „voi fi compromis, aceştia doi fiind nişte hoţi fără pereche". „Atunci rămâi dumneata pre­şedinte mai departe, căci eu nu pot primi", i-am răspuns. A rămas să se mai gândească.

Sâmbătă, 24 iunie 1944. Şedinţă între 5 şi 6 la Filmul Românesc. Discutăm mai mult politică, întrucât chestiunile administrative le-am lichidat repede, societatea fiind pe drojdie, „gata să tragă oblonul", cum zice Crainic. L-am lăsat pe Crainic, Porsena şi doctorul Florescu să se răfuiască între ei pe chestiunea greşelilor făcute de Consiliul de administraţie de a nu fi procurat din timp filmele necesare din străinătate pentru cinematografele noastre. Crainic reproşează lui Florescu şi lui Damian, care s-au opus la comanda făcută de el Cinematografiei italiene în 1943, de a pune la dispoziţia Filmului Românesc filmele necesare „pentru cel puţin doi ani". „Comanda dumitale era mult prea scumpă pentru societatea noastră, care nu avea nici bani şi nici creditul necesar pentru un împrumut atât de mare la Banca Naţională".

„Veţi purta răspunderea pentru fali­mentul inevitabil care paşte societatea", i-a răspuns Crainic. „Societatea nu se mai poate echilibra de când cu contractele oneroase pe care le-ai încheiat dumneata luând nişte comisioane grase şi angajând societatea în cheltuieli peste posibilităţile ei". A ieşit scandal. Crainic s-a repezit să-l lovească, strigându-i „hoţ şi bandit", însă l-a împiedicat Porsena, care le-a spus la amândoi că pe noi, cei intraţi de curând în această cooperativă, nu ne interesează trecutul ei şi dacă au ceva de împărţit n-au decât să se adreseze justiţiei. Eu am pus capăt acestei certe declarând că astfel de certuri nu rezolvă nimic şi că toate neno­rocirile abătute asupra societăţii noastre nu sunt decât consecinţele unui război neno­rocit, pierdut, care a fugărit populaţia Capitalei în toată Muntenia, lăsând goale cinematografele noastre. „E de văzut dacă nu vom fi siliţi să le încheiem pe toate, în caz că mai continuăm războiul".

Joi, 17 august 1944. La 5 sunt la Filmul Românesc. Sunt prezenţi toţi membrii Consiliului de administraţie, afară de Crainic şi Dragoş Protopopescu. Damian ne citeşte scrisoarea lui Crainic prin care acesta demisionează „irevocabil pe data de 1 septembrie" şi roagă Consiliul să mă aleagă în locul său; „persoana lui Hudiţă fiind cea mai indicată în împrejurările de azi". Declar Consiliului că pentru moment nu mă pot decide să accept acest post şi propun să se amâne luarea unei decizii până la şedinţa viitoare, pe care o fixăm pentru joi, 24 august ora 6 p.m."

Şedinţa n-a mai avut loc. Schimbarea de macaz de la 23 August a însemnat şi declan­şarea unei cruciade bolşevice împotriva valorilor naţionale. Tonul denunţurilor şi al demascărilor l-a dat ziarul „Dreptatea", oficiosul Partidului Naţional Ţărănesc care avea „să socotească toate ascunzişurile, să cotrobăie prin toate hrubele întunecate în care zac uneltele unei generaţii de imbecili" pentru „a denunţa opiniei publice pe toţi vinovaţii dezastrului din ultimii şase ani". Între aceşti „şacali puşi la stâlpul infamiei" (Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, dirijorul George Georgescu, I.Al.Brătescu-Voineşti, Mihail Ralea, C. Rădulescu-Motru, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Ion Barbu ş.a.) se afla şi Nichifor Crainic, care era stigmatizat de ziarul ţărănist (Unde erai tu, Ioan Hudiţă?!), cu o violenţă revoltătoare: „Fiindcă ne-am propus să facem pomelnicul tuturor slugilor naziste, nu putem trece cu vederea fără a comite o nedreptate strigătoare la cer pe fratele Nichifor Crainic, ortodox de profesie, specialist în păcate lumeşti şi partizan nedezminţit al doctrinelor aristocrate. De la războiul celălalt şi până la acesta... demo­craţia n-a avut duşman mai neîmpăcat şi susţinător mai aprig al teoriei ierarhiilor naturale decât fiul lui Dobre Căldăraru din comuna Bulbucata, satul Găunosul, judeţul Vlaşca, fiu care după cum vedeţi şi-a trădat neamul şi pământul ca să slujească pe boieri la Bucureşti... N-a fost moment delicat în viaţa publică şi militară a Reichului din ultimii ani, în care Nichifor Crainic să nu iasă pe primul plan, pentru a-şi spune cuvântul şi a contribui la Victoria finală".

În aceste condiţii, stigmatizat şi hăituit mai întâi, apoi judecat în lipsă şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, Nichifor Crainic începe să peregrineze trăind ascuns prin mănăstirile şi satele Transilvaniei, până în mai 1947 când se predă autorităţilor.

În cursul anchetei, fiind acuzat ca „odios criminal de război... care a fugit cu trupele nemţeşti şi a făcut parte din guvernul fantomă al lui Horia Sima", Nichifor Crainic aducea ca argumente în apărarea sa inclusiv activitatea desfăşurată în cinema­tografie:

„Ca preşedinte al societăţii Filmul românesc, am rulat fără deosebire şi filmele evreilor, ferindu-i să fie exploataţi de unii subalterni nărăvaşi.

Ca preşedinte al „Asociaţiei impor­tatorilor de filme" – evrei şi români, le-am fixat cele mai mari înlesniri la scăderea taxelor împovărătoare şi la import, lucrând toate aceste înlesniri cu d. Eskenasz, de la casa „Continentul" şi cinematograful „Fantasio". Nu mai vorbesc de evreii pe care i-am ocrotit în cadrele Ministerului Propagandei unde i-am găsit funcţionari".

Zadarnic însă. Deşi nu i s-a intentat nici un proces, fără vreo hotărâre judecăto­rească, Nichifor Crainic a fost trimis în celulele închisorii din Aiud, unde a pătimit timp de 15 ani, până în anul 1962.

Prezenţa lui Nichifor Crainic în cinema­tografia română, efemeră şi nulă din punctul de vedere al creaţiei şi producţiei de filme, echivalează cu o rătăcire de moment. Acest derapaj în lumea de lumini şi umbre, însă, i-a marcat profund biografia, legându-i dramatic ultima perioadă a vieţii – o viaţă de cărturar cu vocaţie de întemeietor – de o artă în care vedetismul, mondenul şi comercialul fac legea. Un destin frânt pe lama de cuţit a peliculei, o viaţă de ascet pândită de căderea în derizoriu.

Cu alte cuvinte, nu o contribuţie la istoria filmului românesc, ci un subiect de film.

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR