Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.3/2005 Sectiunea Lumea militara literara
Între utopie şi „greva peniţei"

George Astaloş
Între utopie şi „greva peniţei

Articol introdus pe 01/08/2005

A consemnat Radu Voinescu

 – Casta militară a dat literaturii nume sonore, dar mărturisesc sincer, fără să-mi ascund admiraţia, că am rămas perplex văzând, toamna trecută, la târgul de carte „Gaudeamus", o editură care pariază exclusiv pe mâna unui singur autor, un fost căpitan topograf. Ce „tactică", ce „manevre", ce „strategii" aţi aruncat în joc pentru a face o astfel de cucerire ? Căci, să le spunem cititorilor, Editura „Capitol", despre care e vorba, nu publică decât Astaloş !

– Lucrurile s-au petrecut în felul următor: protagonistul investiţiilor americane în Româia, Gabriel Chiriac, citeşte din întâmplare volumul meu de eseuri „Utopii", tradus din franceză de doamna Cantuniari, apoi găseşte la librăria de la Dalles „Pe muchie de şuriu" şi probabil i-au plăcut „cân­tecurile de ocnă"...

– Dragoste la prima lectură!?

– Cert e că a doua zi trimite un „comando" prin librării să-i cumpere tot ce e Astaloş. Evident, eu nu ştiam nimic din toată această poveste. Mi-am dat seama, însă, că ceva nu e în regulă cu cărţile mele. Voiam să îi fac un semn de recunoştinţă generalului Dumitru Constantin, pentru că îl îngrijise cu mare atenţie pe tatăl unei cunoştinţe apropiate. Şi cum nu puteam să strecor un milion în buzunarul vestonului de general, cum se practică în civil, m-am gândit să-i ofer o carte, el însuşi fiind nu doar un doctor celebru, profesor univer­sitar, ci filosof şi un apreciat scriitor. La librărie, unde ştiam că există mai multe exemplare din „Robespierre" – mai cumpăr câte-o carte de-a mea, când am obligaţii asemănătoare – vânzătoarea mi-a spus că s-au vândut. Nu trebuie să fii Shakespeare ca să te uimească epuizarea cărţilor tale din librării!

– Aşadar, nu ştiaţi nimic despre admiratorul dumneavoastră din umbră…

– Nu numai că nu-l cunoşteam, dar nici măcar nu auzisem despre investiţiile americane din România. Era prieten, însă, cu Dragoş Şeuleanu, şi cum eram consilierul preşedintelui Radiodifuziunii i-a mărturisit acestuia că ar dori să mă cunoască. Se întâmpla acum doi ani. Şeuleanu mi-a telefonat pe loc şi, cu umorul său fin, mi-a spus povestea cu admiratorul care ar vrea să mă cunoască. I-am dat un rendez-vous pentru a doua zi, chiar de la acel telefon. A venit, ne-am simpatizat reciproc şi astfel ne-am avântat într-o complicitate fără teme lucrative. Nu l-am întrebat ce face în viaţă, era trimis de un om apropiat sufletului meu şi nici el nu mi-a vorbit despre combinate siderurgice sau motive economice mondiale. Ne-am revăzut de fiecare dată cu plăcere, îi aducea invariabil nevestei mele Hélčne câte un buchet mare de flori, mâncam împreună şi aşa am ajuns să înotăm într-o prietenie băieţească de maidan. De altfel, atunci locuiam într-un apartament aflat chiar în cartierul unde m-am născut, la Hala Traian, un loc încărcat de amintiri şi legende. Faptul că se ocupa de investiţii era, pentru mine, doar un detaliu biografic, fără vreo altă semnificaţie, mai ales că nu am veleităţi economice.

– Cum s-a concretizat, până la urmă, iniţiativa lui în privinţa editării autorului preferat?

– Simplu. În august 2004 a fondat Editura Capitol, cu o casă de filme la remorcă, şi în noiembrie, la „Gaudea­mus", standul noii edituri prezenta zece volume de-ale mele: opt trilogii de teatru, romanul „Herr Hauptmann" şi un volum de eseuri, „Utopiile", pe care Gabriel Chiriac le citise dorind să mă cunoască, toate aceste volume fiind editate în limba franceză.

– Bine, dar cum şi-a imaginat că le-ar putea vinde, mai ales că sunt publicate şi într-o limbă străină, în ediţii de lux; nu vi se pare o extravaganţă? Trăim într-o lume şi într-o vreme în care cartea se vinde, totuşi, destul de greu…

O să vă surprindă, dar managerii americanizaţi văd lucrurile la o scară de neînţeles pentru noi ceilalţi. Editura a comandat unui mare specialist în informatică din SUA un site „Capitol" de o întindere hiperrealistă şi a pătruns cu o ofertă generoasă şi tentantă în piaţa navigatorilor pe Internet.

– Şi „Casa de film" ce intenţii are?

– Va realiza, într-o primă stagiune, 44 de episoade privind exilul meu parizian.

– Cum s-a ajuns la această cifră, care o depăşeşte şi pe cea a Sfinţilor Mucenici din Sevasta?

– Nu la Mucenici ne-am gândit, ci la faptul  că cele două volume „Exil" cu­prind o suită de 44 de secvenţe tratând momente nodale ale dezrădăcinării mele.

– Într-o revistă a oamenilor de afa­ceri, vorbeaţi despre investiţia în creaţia literară şi artistică. Mai există în lume vreun editor care să inves­tească într-un singur autor?

– Da. Mai există în Europa, după ştiinţa mea, un singur editor din această extrem de rară familie a arhitecţilor de carte, şi anume la Paris, unde a fondat o editură care nu publică decât scrierile lui Oscar Milosz, poet şi dramaturg francez de origine lituaniană. E unchiul scriitorului Ceslaw Milosz, naturalizat american, laureat al Premiului Nobel in 1980. Un detaliu interesant: Ceslaw Milosz, care ne-a părăsit anul trecut, era profesor la Universitatea Berkeley din San Fransisco unde în corpul profesoral există nu mai puţin de 22 de laureaţi Nobel.

– Să nu-mi spuneţi, după cum trădează zâmbetul dumneavoastră, că l-aţi cunoscut şi pe Ceslaw Milosz!

– Am fost chiar într-o oarecare complicitate de idei. Ne-am cunoscut la Florenţa, în urmă cu vreo 25 de ani, la un Congres mondial al poeţilor, organizaţia fiind prezidată de Léopold Sédar Senghor, de la Academia Franceză. Ne-am revăzut destul de des, fie la Paris, la San Francisco sau aiurea. Ultima dată ne-am întâlnit la Lugano, unde fuse­serăm invitaţi la Congresul Pen Clubului Internaţional. Dar să nu uit: pe lângă alte titluri ce urmează să apară la „Capitol" se află şi „Amintiri rebele" – carte publicată în serial în revista militară, cu subtitlul „Din cartea de aur a unei arme de elită", la iniţiativa coloneilor Viorel Domenico şi Radu Voinescu, doctor în litere.

– În interviul din „Euro-bussiness", despre care am amintit, privitor la afacerile cu literatura, aţi adus în actualitate ingenioasa „grevă a peniţei" născocită şi dirijată cu abilitate de Beaumarchais…

– Ne referim acum la scriitor, pentru că înainte de a-şi ascuţi peniţa pe celebrele lui piese, Beaumarchais a fost un traficant de arme pe scară mare. Interminabilul război din America şi toate înfruntările din Africa din acea vreme au fost stropite din belşug cu plumbii şi pulberea livrate împreună cu puştile şi tunurile de rigoare de către mai vârstnicul nostru coleg. Detaliul cade cum nu se poate mai bine într-un magazin militar.

– Şi „greva peniţei"?

– Pe vremea aceea, dramaturgii scriau piese pentru vedeta feminină a teatrului, în general amante ale regelui sau ale miniştrilor de la Versailles, iar actriţa, dacă accepta rolul, îi arunca autorului câţiva ludovici, drept unică răsplată. Erau bani, ca să înţelegeţi, pentru o cină bogată, cu câţiva prieteni, la un restaurant foarte bun. Atât „valorau" piesele ajunse astăzi celebre! Inspirat, probabil, din vasta experienţă de traficant, dar mai ales intrigat de faptul că scriitorii nu erau răsplătiţi cum se cuvine, faimosul dramaturg i-a strâns pe toţi autorii de teatru la hotelul său particular şi le-a oferit, pe lângă masă şi băutură din belşug, câteva zeci de ludovici pe lună; era o sumă imensă – un soi de „fond literar", dacă vreţi, din vremea comunismului, la care împrumuturile erau tot un fel de plată pentru a lăsa tocul jos! Îi plătea cu o singură condiţie: să nu mai scrie. Rezultatele? Marile actriţe au intrat imediat în panică! O vedetă a timpului s-a urcat în caleaşcă şi s-a prezentat la domiciliul unuia dintre scriitorii mai căutaţi, iar dramaturgul i-a explicat, fireşte, că nu mai e rentabil să scrii. Iniţiativa lui Beaumarchais a dus, în final, la apariţia „Legii drepturilor de autor". Despre acest act fundamental al emancipării literei scrise veţi afla mai multe citind „Auteurs et Comédiens du XVIIIčme sičcle" de Jacques Boncompain, apărută în 1974 şi reeditată recent.

– Vă mulţumim pentru interviu şi, chiar dacă scriitorii nu sunt întotdeauna plătiţi, rămâne promisiunea că nu vor înceta să scrie!

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR