Dincolo de
BREAKING NEWS

Kosovo - o pace prea îndepărtată

Articolul semnat de Liviu Ioan Tatu vă va ajuta să înţelegeţi cele mai recente aspecte legate de statutul provinciei Kosovo, o problemă cu rădăcini de sute de ani, cu mulţi actori/jucători implicaţi, animaţi de un noian de interese, şi cu un final...

[citeste]

IPOTEZA "Z"

In cazul declarării independenţei Kosovo, va incerca Federaţia Rusă sa reacţioneze militar, in Balcani sau in altă zonă?
Da
Nu
Nu stiu

Arhiva
Citeste >>

Advertise here!

PETROM SERVICE

CAUTA

Lumea militara RSS RSS

Arhiva pdf - LUMEA MILITARA

Acasa nr.3/2005 Sectiunea Azimut 21
„Sfinxul american” şi ordinea post-modernă

Mihai Zodian
„Sfinxul american” şi ordinea post-modernă

Articol introdus pe 01/08/2005

19 mai 2005, premiera celui de-al treilea film din noua trilogie Star Wars, „The Revenge of the Sith". Vizionată în peste o sută de ţări, în primele patru zile, încasările peliculei depăşesc 150 milioane dolari stabilind un nou record mondial. Publicaţia alter-mondialistă „Le Monde Diplomatique" îi dedică aproape o pagină…29 mai 2005, referendum în Franţa pentru aprobarea Constituţiei Europene. Autorităţile de la Paris susţin că documentul va permite UE să facă faţă competiţiei cu SUA şi Asia. „Euroscepticii" consideră că reformele vor impune o viziunea anglo-saxonă şi neoliberală, care va marca sfârşitul „modelului social continental"…

 

Trăsătura distinctă a sistemului internaţional contemporan este consi­derată, pe drept cuvânt,  predominanţa Statelor Unite ale Americii sau unipolaritatea, un fenomen rar întâlnit în lumea modernă. Epoca „Vasco da Gama" (sec. XIV-XV - jumătatea sec. XX) era caracterizată prin primatul unui număr redus de puteri europene, aproxi­mativ egale, ale căror relaţii erau reglate pe baza mecanismelor balanţei de putere şi a confruntărilor hege­monice. De fiecare dată când un concurent ameninţa cu obţinerea su­pre­maţiei, se forma o coaliţie, care, în numele „apărării libertăţilor", reuşea să limiteze pretenţiile statului potenţial dominant.

Aceste reguli nu mai funcţionează în lumea actuală. Multipolarismul tipic european a sucombat în urma celor două războaie mondiale, ce au revelat slăbiciunile sistemului. După 1945, s-a instaurat o ordine bipolară, reglementată de raporturile de competiţie şi cooperare între SUA şi URSS, superputeri care depăşeau, calitativ şi cantitativ, resursele fostelor imperii, devenite puteri mijlocii. Decolonizarea şi formarea celor două blocuri politico-militare au accentuat tendinţa. „Lumea a Treia" nu s-a constituit într-o alter­nativă la „capitalism" şi „socialism", ci a devenit o miză a rivalităţilor dintre Washington şi Moscova. În cel mai bun caz, statele în curs de dezvoltare puteau urma o politică de neutralitate activă, dezvol­tând relaţii cu cele două blocuri.

Sfârşitul Războiului Rece, destră­marea URSS şi slăbiciunile Federaţiei Ruse au provocat o nouă tranziţie, paş­nică, de la bipolaritate spre un sistem unipolar, cel puţin pentru moment. Considerate drept „super­pu­terea sin­guratică", „naţiunea indispensabilă", „hiperputere", un nou „imperiu", Statele Unite au reuşit să îmbine capacităţile politice cu cele militare, economice şi cu influenţa culturală într-un mod ce le detaşează radical faţă de alte centre inter­naţio­nale. Comparativ, Uniunea Europeană se confruntă cu dificultăţile integrării, creşterea lentă şi şomajul struc­tural, Japonia a reuşit abia în ul­timii ani să depăşească recesiunea înce­pută în anii '90, China, India şi Brazilia sunt încă ţări în curs de dez­voltare, iar Federaţia Rusă nu a reuşit încă să-şi revină din declin.

Economic, SUA au cel mai mare Produs Intern Brut din lume, calculat, în 2004, la circa 11.700 miliarde, conform puterii de cumpărare raportate la dolar (aproximativ 20% din PIB-ul mondial) (CIA World Factbook). Per capita, indi­catorul se ridică la circa 40.000 dolari, potrivit aceleiaşi metode (locul 2 din lume). Rata de creştere s-a situat anul trecut la 4%, a patra din lumea industria­li­zată, după Lichtenstein, Irlanda şi Coreea de Sud. Statele Unite sunt principalul beneficiar al „revoluţiei informatice", globalizării şi a noii eco­nomii. Creşterea economică a avut un caracter continuu, începând din 1991, deşi ritmul a fost afectat de criza sectorului ITC din 2000, de atentatele din 11 septembrie şi scandalurile Enron sau Worldcom.

Cu o populaţie de aproximativ 300 milioane de locuitori, Statele Unite se situează în fruntea statelor industrializate. Mai important este că migraţia permite compensarea scăderii nata­lităţii, spre deosebire de majoritatea ţărilor UE, de Federaţia Rusă şi de Japonia. Izolată de Europa şi Asia prin Oceanul Atlantic şi Pacific, cu vecini inofensivi, Washingtonul este relativ protejat faţă de o serie de pericole clasice, deşi, după cum au arătat şi atentatele din 11 septembrie, poziţia geografică nu asigură securitatea absolută. SUA deţin şi vaste resurse care le permit să-şi dezvolte capa­cităţile pe o scară vastă: populaţie mobilă şi alfabetizată, învăţământ supe­rior de prestigiu, petrol, aur, uraniu, minereu de fier, cărbune, pământ arabil, reţea hidrografică dezvoltată etc. Piaţa sa internă, investiţiile şi tehnologia americană au devenit şi elemente de neînlocuit ale economiei mondiale. Exportul către SUA este una dintre pietrele de temelie ale strategiilor de dezvoltare urmărite de ţări ca Japonia şi China.

Din punct de vedere militar, Statele Unite sunt de neegalat în actualele condiţii. Doctrina, tehnologia avansată, arsenalul nuclear asigură primatul strategic al Washingtonului. Bugetul militar american de peste 400 miliarde de dolari îl depăşeşte pe cel combinat al următoarelor 20 de state. SUA deţin supremaţia aeriană, navală şi cosmică la nivel global, domină emisfera vestică şi joacă un rol esenţial prin prezenţa militară în Europa, Asia şi Orientul Mijlociu.

Cultural, America devine din ce în ce mai familiară lumii. Hollywoodul, companiile interna­ţionale, Internetul răs­pândesc valorile ame­ricane la nivel global, uneori mai eficient decât diplomaţia Statelor Unite, în ciuda criticilor şi demonstraţiilor recente. Globalizarea a fost adeseori percepută ca o preluare a normelor şi comportamentelor originare din America. Univer­sităţile sale atrag mii de studenţi străini anual. Majoritatea deţinătorilor de premii Nobel au de obicei cetăţenie ame­ricană. Cele mai importante investiţii în cercetare se întâlnesc în SUA. Tehnicile de management, comu­nicare, de purtare a războiului sunt imitate peste tot, în limita posibilităţilor. 

Cumulate, capacităţile „hard" şi „soft" asigură Washingtonului primatul în distribuţia mondială a puterii. Marile probleme globale nu pot fi rezolvate fără contribuţia Statelor Unite. Eficienţa regimurilor şi a majorităţii organizaţiilor internaţionale este direct dependentă de atitudinea, sprijinul şi contribuţia autorităţilor americane. Nu este clar în ce direcţie se îndreaptă lumea, dacă în viitorul apropiat vom avea de-a face cu o nouă lume multipolară, dacă „momen­tul" unipolar se va transforma într-un „nou secol american" sau dacă vom asista la o transformare esenţială a relaţiilor internaţionale.

 

Principii ale politicii externe americane

Factorii care influenţează acţiunile statelor pot fi şi ei împărţiţi în externi (distribuţia internaţională a puterii, evoluţiile regionale, percepţia amenin­ţărilor) şi interni (selecţia elitelor, afinităţi ideologice, coerenţa politică şi socială, economie, cultură), iar primilor li se va acorda prioritate.

Distribuţia unipolară a puterii în sistemul internaţional inhibă, de pildă, competiţia militară între cele mai importante state din lume, cel puţin pe termen scurt. Alături de valorile şi politica incluzivă americane, factorul mai sus menţionat explică de ce, după 1990, nu am asistat la coagularea unei coaliţii de contrabalansare a statului dominant. Tot structura sistemului trans­formă terorismul şi proliferarea armamentului de nimicire în masă în cele mai de seamă ameninţări la adresa securităţii Statelor Unite şi a Occi­dentului în general şi explică accentul pus pe pacificarea statelor afectate de conflicte civile. În acelaşi timp, unipolaritatea favorizează extin­derea beneficiilor ordinii interna­ţionale liberale şi globalizarea.

Pentru înţelegerea politicii externe americane, o explicaţie structurală este insuficientă deoarece aceasta îşi propune să determine felul în care sistemul internaţional stimulează anumite comportamente şi inhibă altele, dar nu stabileşte scopurile, mijloacele şi atitudinile statelor.

Regimul politic al „checks and balances" şi elita politică pluralistă complică adeseori înţelegerea meca­nis­melor de decizie din Statele Unite. Prezidenţialismul asigură Casei Albe competenţe sporite în domeniu, faţă de cele ale altor şefi de stat. În acelaşi timp, Congresul îşi apără cu îndârjire atribuţiile sale, mai extinse în realitate decât cele ale Camerei Comunelor din Marea Britanie, deoarece partidele ame­ricane sunt descentralizate compa­rativ cu cele continentale. Mii de gru­puri de lobby şi zeci de „think-tank"-uri contribuie, la rândul lor, la formularea principalelor opţiuni de politică externă.

O lungă dezbatere i-a opus pe adepţii „politicii puterii" partizanilor principiilor şi eticii. Dacă observăm reuşitele cele mai importante ale Statelor Unite pe plan internaţional, câştigarea celor două războaie mon­diale şi destrămarea URSS, observăm că în practică ideile şi capacităţile merg împreună de cele mai multe ori. Tensiunea dintre morală şi politică este greu de depăşit, dar adeseori ideile sunt una dintre sursele remarcabile ale puterii unui stat, în timp ce „profeţii dezarmaţi" sunt, de obicei, înfrânţi. Fundamental pentru definirea identităţii naţionale a unei societăţi formate din imigranţii, „crezul american" conţine o serie de valori şi norme politice: drep­turi individuale, guvernare reprezen­tativă, descentra­lizare, stat limitat.

Una dintre trăsăturile remarcabile ale vieţii publice americane este intensitatea dezbaterii, la nivelul elitei cel puţin, în ceea ce priveşte politica externă. Anii '90 au fost martorii lansării a zeci de proiecte, fiecare insistând asupra unui aspect considerat vital al noului mediu internaţional. Atentatele din 11 septembrie 2001 şi noua politică a administraţiei republicane a preşedin­telui George W. Bush au temperat controversele, deşi acestea s-au reluat în contextul conflictului din Irak. Noua strategie de securitate din septembrie 2002 conţinea ca elemente principale: preemţiunea şi extinderea democraţiei în special în Orientul Mijlociu, pentru contracararea noilor ameninţări şi ca premise: primatul Statelor Unite şi cooperarea cu marile puteri.

Cu toate acestea, au continuat schim­burile de idei dintre principalii exponenţi ai curentelor de opinie. Deşi punctul de plecare este identic, rolul central al Statelor Unite în politica mondială, soluţiile diferă. Unilateraliştii consideră că Statele Unite trebuie să evite angajamentele care ar putea să le afecteze libertatea de manevră (Krauthammer 2002). Instituţii ca ONU sunt privite defavorabil şi pentru că eficienţa lor este pusă sub semnul între­bării. Multilateraliştii susţin că alianţele şi organizaţiile internaţionale servesc cel mai bine interesele Washingtonului, deoarece cointere­sea­ză alte state şi previn acţiunile neprietenoase. Realiştii pun accentul pe rolul central al politicii de putere pe plan mondial şi recomandă o politică externă prudentă, de cooperare cu statele europene, China sau Japonia. Administraţia americană a aplicat o combinaţie între diversele puncte de vedere, care nu poate fi redusă doar la neoconservatorism sau pragmatism.

 

Statele Unite şi marile puteri

Unipolaritatea, natura regimului şi interesele economice fundamentează relaţiile dintre Washington şi alte centre globale de putere. Structura sistemului şi eficienţa militară ame­ricană fac improbabilă, după cum am mai arătat, cel puţin pe termen mediu, reluarea formulelor clasice de rivalitate armată care au stat la originea răz­boaielor mondiale. Liberalismul stimu­lează coagularea unei „comunităţi de securitate pluraliste" a statelor in­dustrializate în jurul SUA, legăturile dintre acestea fiind puternic institu­ţio­nalizate, normate. Interesele econo­mice încurajează cooperarea cu Europa şi Japonia, principalele surse de investiţii şi pieţe de export ale produselor americane.

Principalul obiectiv este prevenirea apariţiei unei puteri dominante conti­nentale în Eurasia, care ar putea con­testa poziţia şi valorile Washingtonului. Sunt practicate mai multe formule: o „strategie bis­marckiană" de parte­neriat cu marile puteri, pentru a preîntâmpina ca acestea să se aso­cieze pentru a afecta interesele americane; o strategie diplomatică de echilibru al puterii, prin sprijinirea statelor mijlocii din regiunile consi­derate vitale, când cooperarea nu funcţionează, prezenţa avansată a for­ţe­lor armate şi dezvoltarea potenţialului militar pentru descurajarea unor even­tuale acţiuni ostile. Diversele politici sunt aplicate prin metode variate, alternând între formule instituţiona­lizate şi „coaliţii ale celor doritori şi capabili".

SUA sunt situate în centrul unei reţele de alianţe şi formule de securitate ce cuprinde NATO şi parteneriatele estice şi mediteraneene, tratatele sem­nate cu Japonia, Taiwanul, Coreea de Sud, Singapore şi Tailanda, ANZUS, Pactul de la Rio, statele ce beneficiază de statutul de aliat non-NATO, coope­rarea cu ASEAN. Prin intermediul ONU şi al G8 coope­rează cu principalele mari puteri ale lumii. OECD reuneşte cele mai impor­tante state industrializate, simboli­zând o adevărată „comunitate" demo­cra­tică. Washingtonul întreţine de ase­menea relaţii de parteneriat spe­ciale cu Federaţia Rusă, China şi India. Nu în ultimul rând, Statele Unite conduc coaliţiile formate pentru combaterea terorismului internaţional şi a prolife­rării armamentului de nimicire în masă. Relaţiile oficiale sunt dublate de dense reţele de legături economice şi culturale, de mii de organizaţii non-guvernamentale.

 

Economia mondială şi globalizarea

În mod tradiţional, agenda de securitate este separată de problemele producţiei, comerţului şi finanţelor, dar abordarea înregistrează deficienţe în practică deoarece adeseori cele două subiecte nu pot fi separate. Se ignoră de multe ori că ordinea economică reprezintă o piesă esenţială a orga­nizării internaţionale sau că avuţia constituie un element fundamental al puterii şi prestigiului unui stat sau grup politic. Dar şi o economie stabilă are nevoie de un sprijin politic, cel puţin pentru definirea regulilor jocului, compensarea eşecului pieţelor şi asigurarea stabilităţii sistemului (Gilpin 2000, Haass şi Litan 1998).

Prăbuşirea URSS şi revoluţia informatică au permis extinderea economiei libere de schimb, un element fundamental al procesului contem­poran de globalizare, în cadrul căruia Statele Unite joacă un rol central. 11 din primele 20 de companii multinaţionale din clasamentul on-line al Forbes provin din SUA. Tehnologia, practicile de management, cultura antreprenorială globală poartă amprenta americană. În acelaşi timp, Washingtonul rămâne principalul garant al economiei liberale internaţionale, al libertăţii comerţului şi al accesului la resurse (Gilpin 1987). Crizele din anii '90 au făcut necesară intervenţia americană pentru a izola şi combate consecinţele negative pe plan internaţional a acestora.

 

Terorismul şi proliferarea

armamentului de distrugere în masă

Atentatele din 11 septembrie 2001 au demonstrat că previziunile referitoare la „sfârşitul istoriei" sunt pripite, cel puţin pe termen mediu. Globalizarea a favorizat dezvoltarea economică a statelor dezvoltate şi a crescut bunăstarea americană. În acelaşi timp, reducerea costului transporturilor şi comunicaţiilor au mărit capacitatea de manevră a agenţilor non-statali (Nye 2002). Noile oportunităţi au fost însoţite de noi ameninţări, deşi relaţiile dintre marile puteri au rămas în continuare paşnice. Loviturile grupării Al-Qaeda au afectat profund America şi au determinat o regândire a conceptelor şi metodelor uzuale.

Statele Unite au declanşat un „război împotriva terorismului", în care îşi propuneau să elimine organizaţia condusă de Osama Ben Laden şi să prevină repetarea atentatelor. Coaliţia formată în jurul Washingtonului grupa cele mai importante state ale lumii, inclusiv Federaţia Rusă şi China. Începute în octombrie 2001, operaţiile din Afganistan au condus la răsturnarea regimului taliban şi nimicirea unui număr mare de terorişti Al-Qaeda.

  În acest context a fost adoptată strategia de securitate mai sus menţionată. Liderii de la Washington au apreciat că lupta împotriva terorismului nu se poate limita strict la loviturile îndreptate împotriva lui Osama Ben Laden şi a asociaţilor săi. S-a subliniat necesitatea abordării cauzelor profunde ale fenomenului, în special prin restructurarea Orientului Mijlociu şi declanşarea unui proces de reformă în această regiune. Temporizarea putea avea consecinţe negative în viziunea oficialilor. Astfel, s-au intensificat presiunile asupra statului irakian pentru a renunţa la linia politică anti-occi­dentală şi la intenţiile de o obţinere a armamentului de nimicire în masă. Considerând insuficiente măsurile întreprinse de regimul de la Bagdad, coaliţia condusă de SUA a depăşit blocajul Consiliului de Securitate al ONU şi a recurs la mijloace militare. Washingtonul se confruntă în continuare cu ameninţări asimetrice în Irak şi parţial în Afganistan şi în alte ţări din lumea musulmană.

 

Politica europeană a Washingtonului

Europa continuă să reprezinte una dintre cele mai importante regiuni ale lumii din perspectiva americană, deşi ultimul deceniu a atras atenţia asupra evoluţiilor din spaţiul est-asiatic sau din Orientul Mijlociu. Unii dintre cei mai importanţi parteneri comerciali, ţările Bătrânului Continent sunt legate printr-o reţea de instituţii de securitate liberale şi de structuri economice de Statele Unite şi împărtăşesc în general aceleaşi valori democratice. Alianţa Nord-Atlantică rămâne principala garanţie a implicării americane în gestionarea principalelor probleme de securitate ale continentului, iar cooperarea econo­mică, sub forma de investiţii străine mixte contribuie la menţinerea viabili­tăţii relaţiilor transatlantice chiar şi după încheierea Războiului Rece.

Obiectivele politicii externe faţă de Europa constau în prevenirea reluării tradiţionalei competiţii politico-militare regionale, dezvoltarea relaţiilor cu Uniunea Europeană şi integrarea Fede­raţiei Ruse în sistemul internaţional liberal. Statele Unite şi aliaţii europeni controlează cele mai importante resurse de putere, fie ele politico-militare sau economice de pe Planetă. Timp de 50 de ani, cooperarea între actorii din acest spaţiu a asigurat supravieţuirea „Lumii Libere", în faţa ameninţării comuniste şi a contribuit în mod esenţial la destrămarea Uniunii Sovietice. În ultimii ani, s-au manifestat diferenţe de opinii, fricţiuni şi tensiuni, nu neapărat noi, care au culminat cu divergenţele din timpul crizei irakiene. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord este influenţată în bună măsură de deosebirile de interese, percepţii şi de putere dintre SUA, Franţa, Germania şi partenerii lor.

O anumită convergenţă s-a înre­gistrat totuşi, ambele părţi recunoscând oficial valoarea NATO în gestionarea situaţiei de securitate din Europa şi „Marele Orient Mijlociu". Alianţa influenţează în mod direct politicile de securitate ale statelor membre, suprimând prin simpla sa existenţă, competiţia de securitate tradiţională de pe Bătrânul Continent, ţine la respect Federaţia Rusă, este principalul factor de stabilizare în Peninsula Balcanică şi ar putea îndeplini aceeaşi funcţie în Orientul Mijlociu, unde este de altfel implicată atât prin misiunile din Afganistan şi Irak, cât şi prin formulele de parteneriat, cu majoritatea statelor din zonă.

Este probabil ca problematica Orientului Mijlociu să joace în conti­nuare un rol important în configurarea relaţiilor transatlantice. Washingtonul insistă pentru implicarea aliaţilor occidentali în gestionarea situaţiei de securitate din Irak, în timp ce Parisul şi Berlinul continuă să ridice obiecţii, aşteptând probabil unele avantaje. Nu trebuie să uităm că există un număr mare de probleme comune ale SUA şi aliaţilor europeni, chiar dacă ame­ninţarea sovietică a dispărut. Stabi­litatea Bătrânului Continent, terorismul, proliferarea armamentului de nimicire în masă, relaţiile oscilante cu Federaţia Rusă, Balcanii şi uneori chiar Orientul Mijlociu sunt tot atâtea subiecte pentru care este necesară cooperarea între cele două părţi. Structura de putere şi noile ameninţări ar impune o remodelare a legăturilor transatlantice, nu un „divorţ". După alegerile din 2004, administraţia Bush şi-a manifestat sprijinul pentru procesul de integrare europeană.

În ceea ce priveşte spaţiul CSI, Washingtonul promovează extinderea spaţiului de libertate şi dezvoltarea spre Est şi configurarea unei structuri de state democratice la Marea Neagră. Fede­raţia Rusă este considerată un im­portant partener în soluţionarea proble­melor globale şi în menţinerea stabilităţii regionale. Statele Unite s-au pronunţat pentru consolidarea demo­craţiei şi a economiei de piaţă, colabo­rarea pentru combaterea proliferării nucleare, con­tro­lul armamentului, elimi­narea teroris­mului internaţional, asigurarea securi­tăţii energetice etc. SUA sunt principalii iniţiatori ai formulelor de colaborare adâncită ale NATO cu foste state sovietice ca Ucraina şi ţările din Caucaz şi Asia Centrală. Preşedintele George W. Bush a criticat, recent, politica postbelică de expansiune sovietică în Europa de Est şi acordurile de la Yalta.    

 

„Marele Orient Mijlociu"

Politica americană în acest zbu­ciumat spaţiu urmăreşte anihilarea ame­­nin­ţării terorismului islamic, secu­ritatea livrărilor de petrol şi gaze naturale, reforma regimurilor politice şi modernizarea economică, stabilizarea Irakului, gestionarea conflictului israe­liano-palestinian. Atentatele din 11 sep­tembrie au atras puternica reacţie a Statelor Unite, care, în fruntea unei coaliţii internaţionale, au declanşat operaţiile din Irak îndreptate împotriva Al-Qaeda şi a aliaţilor talibani. Răstur­narea rapidă a regimului de la Kabul a determinat implicarea ONU şi apoi inaugurarea primei misiuni de amploare a NATO în afara Europei. După alegerile din 2004, SUA acţionează pentru anihilarea ultimelor rezistenţe islamiste radicale din acest stat.

Irakul rămâne un subiect de seamă pe agenda politico-militară. Principalele scopuri constau în combatere insurgen­ţilor islamişti, baasişti sau a naţiona­liştilor extremişti, întărirea noului regim de la Bagdad şi cooperarea interna­ţio­nală pentru reconstrucţia statului. Cam­pania din 2003 a semnalat intenţia de reformare a întregului Orient Mijlociu, absenţa regimurilor democratice şi condiţiile economice fiind considerate drept unele dintre cauzele ascensiunii popularităţii radicalilor religioşi. Alte chestiuni implică relansarea procesului politic din Palestina şi soluţionarea crizei programului nuclear iranian, prin colaborarea cu Marea Britanie, Franţa şi Germania.

 

Statele Unite şi Asia de Est

Washingtonul  îşi păstrează rolul de factor de stabilitate în Extremul Orient, prin prezenţa militară, alianţele cu Japonia, Taiwanul, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Filipine şi colaborarea cu R. P. Chineză, India şi Federaţia Rusă. Dincolo de problemele de securitate, factorii economici contri­buie la configurarea agendei ameri­cane. Regiunea Asia-Pacific tinde să se transforme într-unul dintre cele mai im­portante centre ale producţiei, finan­ţelor şi comerţului american. Schim­burile SUA cu spaţiul respectiv le-au depăşit, din anii '80, pe cele realizate cu Europa, o premieră istorică, deşi investi­ţiile străine nu s-au conformat acestor evoluţii.

Cea mai des invocată schimbare este ascensiunea economică a R. P. Chineză, despre care analiştii apreciază că se va apropia de nivelul american în 2020. Cum schimbările în structurile de producţie şi financiare internaţionale au fost urmate de modificări politice ra­dicale, Beijingul trezeşte adeseori în alte capitale, îngrijorări mai mult sau mai puţin oficiale. În acelaşi timp, ţinând cont de caracterul tehnologiei civile şi militare avute la dispoziţie, de dispari­tăţile interne, de viitorul  Partidului Co­munist, China va dobândi probabil o preeminenţă regională, statut ce va afecta, în primul rând, relaţiile cu cele­lalte trei mari puteri vecine şi cu ţările din Asia de Sud-Est.

Strategia americană faţă de China a urmărit două ţinte, garantarea secu­rităţii aliaţilor şi partenerilor din Asia şi „angajarea" regimului, prin colaborarea strategică, noi formule de cooperare regională, aderarea la OMC şi deschi­derea unor sectoare de piaţă expor­turilor ţării. Se speră că astfel va fi realizată o tranziţie paşnică a puterii care ar putea conduce, printre altele şi la o eventuală liberalizare a sistemului politic. Concomitent, însă, SUA au întărit alianţele cu Japonia, Coreea de Sud şi Taiwanul, au presat pentru abando­na­rea programului nuclear nord-coreean, au dezvoltat relaţiile cu India şi sunt în curs de reconciliere cu Vietnamul comunist. Washingtonul a dat dovadă de fermitate când Beijingul a testat atitudinile americane faţă de proble­mele de securitate ale Taiwanului şi Asiei de Sud-Est.   

 

Structura unipolară a sistemului in­ter­naţional şi caracterul democratic al regimului politic american determină principalele linii de acţiune şi metode ale politicii externe a Statelor Unite. „Superputere singuratică" sau „imperiu postmodern", SUA vor rămâne în continuare un element primordial al po­liticii mondiale. Marile probleme con­tem­porane nu pot fi soluţionate fără cooperarea şi sprijinul activ al autori­tăţilor de la Washington. Atenta­tele din 11 septembrie au determinat o puter­nică reacţie a administraţiei americane, urmată de un amplu proiect de refor­mare politică şi economică a „Marelui Orient Mijlociu". Europa şi Asia de Est necesită perpetuarea prezenţei politice şi de securitate a Statelor Unite pentru garantarea stabilităţii şi dezvoltării pe termen mediu şi lung. Evoluţiile din Balcani, bazinul Mării Negre şi Ucraina au creat ocazia continuării extinderii ordinii trans­atlan­tice spre Răsărit, pro­ces ce deschide noi oportunităţi pentru decidenţii de la Bucureşti.

Fii primul care comenteaza acest articol.


ALTE ARTICOLE DE ACELASI AUTOR